dublu rafinat

cum e s-o iei peste bot şi să te simţi bine

2009-09-17T12:43:00.002+03:00

azi noapte ionuţ chiva m-a învăţat cum poate fi privit un personaj propriu cu maximă luciditate. m-a dărîmat, dar sînt cumva entuziasmat de descoperire. n-o să fac niciodată faţă unor astfel de exigenţe, dar e bine de ştiut.

cea mai frumoasă poezie citită tot anul trecut

2009-01-09T18:47:00.003+02:00

revin cu greu dar cu lucruri importante. poezia de mai jos a scris-o rareş moldovan şi apare într-o antologie a, cum să le zic, sesiunilor anuale de la săvîrşin. aşadar:

zoom

oameni ies unul cîte unul.
între peretele de chirpici
şi peretele galeriei de viţă-de-vie
o femeie îşi muşcă buzele
nici anul acesta în casa ei nu vor fi destui

a privi sau a urma
alegerea preotului pe bicicletă
uitîndu-se la femeia care a intrat în cimitir
cu o găleată în mînă
sau, îşi spune, a exersa
virtutea de a pedala cît mai încet

o întrebare ca-n anii 30

2008-09-01T22:10:00.003+03:00

Semnalez eu însumi, de la bun început, vîna criterionistă din speculaţia ce va urma, ca să nu-mi dea alţii peste cap.

E greu de verificat acum, dar cred că există cel puţin o carte fără ghilimele. E, bineînţeles, Cartea. Chestie care te face să te-ntrebi: oare geniul umoristic evreiesc de aici vine? Ca o răzbunare a penuriei de ironie din Biblie? De la fraţii Marx, pînă la Seinfeld.

Şi, ca să speculez prosteşte şi mai departe: ghilimelele de care, mi se pare mie, abundă animismul (dacă mă gîndesc mai ales la varianta extremă a vodoo-lui) duc oare la umorul gros şi extrem al regilor comediei? Zic de cei din filmul lui Spike Lee.

Apropos de aşa-zisul marketing şi "ghilimele"

2008-08-26T22:03:00.005+03:00

Nu ştiu dacă Biserica are o poziţie faţă de aşa-zisele schimbări climatice. Sînt aproape sigur că Biserica Catolică are una (hai să ne informăm). Oricum, ce pot vedea cu ochii mei e că cei care au bunul obicei de a merge duminica la biserică sînt oameni foarte sensibili la frig. Adică oameni cu jerseele la îndemînă. Cum scade temperatura cu cîteva grade, cum a fost duminica asta, de dimineaţă cu un pui de toamnă, se umple biserica de sfetere. Şi nu zic de tanti şi babe, ci de tineri, mai blînzi sau mai aprigi, seminarişti sau ascorişti, ce-or fi ei.

Apropos de frig, o raită aiurea azi pe wikipedia mi-a dezvăluit numele unui cercetător polonez al Antarcticii, coleg pe Beagle cu Racoviţă (wikipedia nu are un articol despre speologie). Îl cheamă - şi nu e un pseudonim - Arctovski. E un pic ironic faptul că nu s-a ocupat decît de sudul îngheţat, dar s-a ocupat bine. Există acum o peninsulă, un golf, un vârf şi alte chestii antarctice care-i poartă numele.

Apropos de nume: oamenii de ştiinţă au pseudonime? Sau oare doar artiştii? De fapt, nu artiştii, ci oamenii care au o activitate publică oarecum subversivă. Bloggeri, revoluţionari, dictatori şi răufăcători (acel a.k.a.). Geografia foloseşte pseudonime? Sau ţara lalelelor, sfîntă şi a soarelui răsare sînt nume de alint şi atît? Cred că da, fiindcă pseudonimul ţi-l alegi singur şi-l foloseşti cu consecvenţă. Dar în economie, există? O să auzim vreodată de Windows Vienna, pseudonimul lui Windows Vista? Dar Apple şi Mac ce sînt? Unde începe Apple-ul şi unde începe Mac-ul? (hai să ne informăm). Este Volvo doar un pseudonim al Ford-ului? Sau, de fapt, produsele poartă pseudonime inainte de a purta nume, adică în variantele beta (Dacia Steppe, Windows Longhorn, et.) Pentru ca apoi, dacă au succes, să nască alte pseudonime, aşa zicînd bastarde de astă dată: Panasony,Adibas, etc.?

Apropos de aşa zicînd, nu vă enervează abuzul de aşa-zis-uri? Astea-s un fel de ghilimele? Sau ce? Am auzit pe cineva spunînd de Jocurile aşa-zis Olimpice. Exact aşa. Era în contextul războiului din Georgia şi probabil că în mintea lui "olimpic" e sinonim cu "pacifist".

Oricum, apropos de ghilimele, le-am găsit, tot citind la Ion Iliescu, o întrebuinţare geopolitică. De pildă: cum s-ar putea referi preşedintele Ahmadinejad la Israel? I-ar putea spune: "Ţara" Sfîntă. Sau Ţara "Sfîntă"? De ce să spui "aşa zisele republici separatiste", cum am auzit de atîtea ori? E suficient să scrii "Osetia" de Sud şi-ai rupt regiunea de Rusia, cu a ei adevărată şi singură Osetie "de Nord". De ce să-ţi tot iei precauţii cu "cetăţeni români de etnie romă"? Spune-le "cetăţeni" români de etnie romă. De ce să negi cifrele Holocaustulului? Scrie simplu: "Holocaustul".

Extrem: hai să zicem că scăpăm de maimuţăreala sino-japoneză?

2008-08-23T11:23:00.006+03:00

Zilele trecute mi-a povestit un prieten despre vizita lui în Toscana. Cu tristeţe, i-am povestit şi eu Nataliei despre Toscana . De ce cu tristeţe? Fiindcă, deşi entuziasmat, prietenul meu înfăţişa experienţa ca pe una desăvîrşit controlată, programată, predictibilă. Cel puţin eu aşa înţelegeam, pe măsură ce el îmi povestea despre vizitele în grup pe la podgorii şi crame, în autobuze pline de japonezi, cu gazde rutinate şi plictisite. Ofta amintindu-şi de peisajul Toscanei, de vilele ei minunate, de vii şi livezi, de lumina cu totul specială. Oftam şi eu povestindu-i Nataliei şi închipuindu-ne că chestiile astea se fac, dacă nu într-o decapotabilă, atunci pe bicicletă sau scuter.

Iar în timpul ăsta, la TCM se dădea un film cu James Caan. Nu ştiu de ce, dar mi s-a părut că, în road movie-ul ăsta, personajele călătoresc imagininîndu-şi că-s urmărite de extratereştri.

Nu era aşa dar, oricum, mi-am dat seama. Cum oare vom scăpa de cozile la urcarea în tour Effeil? De mulţimile de chinezi prosperi şi bine organizaţi? Cîtă vreme ne vom mai chinui încercînd să ne zgîndărim sau flatăm o sensibilitate uzată de abuziva frecventare prealabilă a acestor locuri comune? (Fie că e vorba de tablouri, clădiri, mîncăruri sau muzică). Cum vor arăta excursiile Nataliei şi Cătălinei? Fiindcă ele presimt deja ceva. Anul ăsta am ajuns în Albania la cererea lor, tocmai ca să nu dăm de grupuri organizate. Dar şi acolo, ca şi în Muntenegru, vor veni ruşii şi vor pune lucrurile la punct. Ruşii sau alţii.

Cred că, aşa cum, măcar pentru a se lăsa filmaţi, nişte solitari se prefac rătăciţi în condiţii extreme şi supravieţuitori, tot aşa fetele mele vor practica, alături de mulţi alţii în viitorul apropiat, un turism al lui hai să zicem că. Hai să zicem că ne grăbim să ajungem dintr-un loc în altul pentru că am dat o spargere şi sîntem urmăriţi. Hai să zicem că nu plecăm o lună din Napoli pentru că sîntem asasini plătiţi şi avem un procuror de împuşcat. Hai să nu umblăm pe străzile Parisului cu harta hot spoturilor culturale în mînă, ci să luăm la întîmplare un parizian şi să-l urmărim, pas cu pas, vreme de două săptămîni, să-i facem poze, să-l şantajăm. Desigur, aşa cum orice loc pierdut în lume va fi pînă la urmă invadat, tot aşa se vor găsi agenţii care sa-ţi pună la dispoziţie un sac de bani falşi (sau, contra cost, o maşină decapotabilă, o autostradă pustie şi un sac bani adevăraţi) şi un parizian vicios. Am văzut mai demult un film cu aşa ceva. Dar, pînă atunci, poate n-o să ne plictisim.

Heavy-heavy metal: Ion Iliescu face abuz de ghilimele

2008-08-21T22:45:00.005+03:00

Încep să adun în arhivă.

Astăzi îl avem sub lupa Agenţiei pentru Monitorizarea Abuzului de Ghilimele pe nimeni altul decît Ion Iliescu. Trecem cu vederea, poate prea uşor, o virgulă între subiect şi predicat (Bancul pe care l-ati prezentat, nu e rau !), fiindcă n-avem resursele necesare pentru a monitoriza aşa ceva. Trecem direct la:

Olimpiada de la Beijing ne-a oferit noi satisfactii, dar si dezamagiri. Regret, mai ales „insuccesul” fetelor de la canotaj la 8+1, desi raman redutabile, ca si cel al handbalistelor in meciul cu echipa Norvegiei .

Ce-o fi oare "insuccesul"? un succes ruşinos? un insucces glorios? ceva aşa şi aşa? haideţi să ne informăm.

In schimb, mi-a produs o mare satisfactie succesul Cristinei Dita -Tomescu ( implicit al sotului, antrenorul Tomescu) la proba „regina” a atletismului – maraton 42,195 Km.

aici, parcă înţelegem precauţiile lui Ion Iliescu în a rosti cu toată gura o titulatură monarhică.

“Sindromul de mare putere” actioneaza ca un “drog” si acesta nu este valabil doar pentru rusi.

cînd zice de sindrom, Ion Iliescu vrea să ne facă să credem că citează dintr-un volum fundamental de geopolitică. să-l credem? dar drogul nu e drog? ce e de fapt? o metaforă? ceva în genul "beţiei de putere"? sau "beţiei" de putere? cum e? "drogul" beţiei de "putere"? sau: "drogul beţiei" de putere? ori, mai bine, drogul beţiei "de" putere.

La final, Agenţia pentru Monitorizarea Abuzului de Puncte Puncte muşcă un pic curul singurilor şi dragilor anticari din Arad. Ceva din categoria "nu mă pot abţine". sau: nu mă pot "abţine". ba nu: mă "pot" abţine. Aşa.

Şi încă ceva. Un cîntec plin de cuvinte. Fără nici un fel de ghilimele. Deşi, în tot ce face John Darnielle poţi arunca liniştit cu ghilimele.

România: o ţară de ţărani

2008-08-21T19:11:00.004+03:00

M-am gîndit să nu mai parazitez alte onorabile bloguri şi să-mi las rîndurile să zboare mai mult pe-aci. Un post al textierului mi-a provocat luciditatea, însă am să-mi permit să-mi las şirul gîndurilor să se desfăşoare aici. Mai întîi, un motto pentru titlul "o ţară de ţărani":

Un localnic de numai 20 de ani, “copil de bani gata” cum este cunoscut în zonă, a trecut cu bolidul său, un BMW X5, peste doi turişti aflaţi la plajă, la câţiva metri de Obelisc.

Care sînt simptomele ţărăniei române de azi? Mai noua inadecvare şi mai vechea făloşenie. V-aţi întrebat vreodată: de ce e aşa de mîndru ciobanul de brînza sa? Dar ardeleanul de pălinca lui? Oare ce-ar trebui să facă? Nu stau brînza şi pălinca în natura lucrului său? Oare faptul că sînt bune pur şi simplu, nu extraordinare, nu rezultatul unei trude de rafinare, e suficient motiv de orgoliu? Mie mi se pare că nu.

Dar referinţa la tradiţii a unor mărci, tot alimentare - Napolact: ca odinioară, cu personaje fake ca-n Sadoveanu, sau Pate Sibiu cu ambalajul easy peal, locul conservat în care tradiţia se păstrează cel mai bine, învelită într-un ştergar cu logo, toate astea cum vi se par? Probabil vînd, n-am date.

Însă ne putem sprijini pe asemenea experienţe publicitare atunci cînd ne gîndim la un brand al unei "ţări de ţărani"? Fiindcă mie mi se pare că asemenea referiri la tradiţie, la natura curată din vechime şi din copilăriile noastre la ţară nu fac decît să conforteze ipocrizia consumatorului român. Un consumator suferind de inadecvare şi, ca atare, halucinînd :) trecutul. Găsiţi-mi 5 restaurante în Ro în care să poţi mînca ciorbă de lobodă şi-o să-i cred pe românii care cred cu sinceritate în păstrarea tradiţiei culinare, atîta cît, nu prea multă, e.

Dacă însă putem admite că, profitînd de ipocrizie şi făţăreală, asemenea campanii cu ţărani cuminţi şi evlavioşi prind bine unui brand alimentar local, putem oare extinde experienţa pînă într-acolo încît să propunem constuirea unei strategii de brand de naţiune în jurul realităţii "România: o ţară de ţărani". E bine să pornim de la o realitate. De fapt, e singura cale. Dar care ţărani?

Ultima oră. Senzaţional: Ion Iliescu ia apărarea ICR-ului *

2008-08-20T13:20:00.004+03:00

Valentin Stan se căieşte. Gâdea încearcă să cadă la pace. Oferta lui, o excursie cu clasa medie într-un Disneyland vandalizat. Mai multe detalii, aici.

bineînţeles că nu-i nimic adevărat. însă, pentru că 50% dintre vizitatorii acestui blog nu rămîn pe el mai mult de 30 de secunde, am nevoie de un prim titlu incitant.

pentru că farmecul glumelor slabe este uneori irezistibil

2008-08-20T10:51:00.005+03:00

Pentru că apucasem să promit, e drept cu jumătate de gură.
Iar ca supliment, un text scris acum vreo doi ani parcă, plin de igreci.

In Romanya isteryiei mele, securisty cer azil politic in (Ay!) Cuba

Voi incepe cu un scurt istoric al isteryei mele. La inceput, am manifestat doar reactii de aversyune fata de unii dintre cei dovediti ulterior ca turnatory. Ma irytau (pina la a-mi da presimtiry) verbiajul belicos al lui Carol Sebastian (Sebeszteyn), matuseala culturala (ah! Ferdydurke) a Monei Musca, yehovismul mediatic al unor Dan Ciachir ori Iustin Marchis. Pe Sorin Antohi il vedeam rar si, desi spunea cam aceleasi lucruri precum ceilalti moralysti TV, ii savuram accentul de Iassy.

Acestea au fost, ca sa zic asa, primele symptome. Dar lucrurile s-au agravat intre timp. Acum, isterya mea isi doreste mai mult, tinteste departe si tureaza la maximum motoarele imaginatsyei. Isterya mea ar dori sa vada prabusindu-se intregul edificiu al intelighentsyei, jurnalisticy si politichyei noastre moralizatoare.
textul integral aici

ALIA de PdS & Y *

2008-08-19T23:52:00.007+03:00

Astăzi am avut o şedinţă furtunoasă cu un client care-mi reproşa utilizarea unui "Pssst" într-un text publicitar propus pentru compania lui. "Pssst"-ul e luat de Coca-Cola, mi-a spus. De acolo te-ai inspirat?

Nu m-am putut apăra spunîndu-i că e o simplă, catastrofală poate, coincidenţă. I-am spus doar că, fără să fi ştiut de Pssst-ul Colei (care e, inexplicabil: PSTTTTT! oare cum se pronunţă TTTT?), e vorba de pssst-uri diferite. Al meu e un hei! moale, al lor e un foşnet de bule (preluat, odată cu brandul probabil) de la Schweppes - Schhh!

În fine, am povestit asta doar pentru că, de cînd mi s-a reproşat PSSST-ul, am trăit o mică depresie profesională. Din care am ieşit citind despre două mici şi inteligente acţiuni. Am citit de ele aici şi simt nevoia să le dau mai departe.

Prima operaţiune e o asociaţie de luptă împotriva abuzului d'apostrofuri. Din arhiva lor, răsfoită doar, vă prezint asta:

A doua dovadă de inteligenţă e un "blog" care luptă împotriva "ghilimelelor" inutile. Din ce am văzut acolo, mă bucur să postez aici astea:

&

OK. De fapt, voiam să vă spun ce idei mi-au venit mie. Fiindcă aşa mi-a trecut, odată cu ideile prin cap, şi depresia. Prima: o asociaţie de monitorizare a punctelor de ... suspensie. Oare Andrei Codrescu spunea că virgulele sînt moartea poeziei? Dar puncte...le de sus...pensie pe cine omoară? Ar putea fi un semn al proastei literaturi. Şi al nesiguranţei în comunicarea publicitară. Fiindcă de-abia mi-a venit ideea asta, n-am încă arhivă. Ceva, însă, tot vă pot oferi:

Trăirile se vor a fi palpabile, vizibile, în mod nepremeditat. Bineînţeles, mă refer la cele sincere. Şi ce muzică poate să descrie mai bine starea de mai sus? Mie mi se pare grăitoare asta. Amestecul de gravitate, tonul uşor ezoteric dar şi transcendenţa ce reies din ea ...

&

Să te întorci în punctul terminus al problemei şi să observi că totuşipoţi duce mai departe relaţia pe care o ai cu un prieten, amic, părinte, etc. pentru că a rămas exact aşa cum ai lăsat-o, este un plus. Dar… evoluţia poate avea loc în absenţă?

O adevărată comoară găsiţi... aici. Dar... promit să vă mai ofer mostre, îmi "place" proiectul.

Celălalt, dacă ar fi să trec peste ideea cu asociaţia de monitorizare a abuzului de majuscule (simptom al slabei proprietăţi a termenilor - Flaubert?), ar fi un program de monitorizare al abuzului de IGREC. Pe ăsta n-am arhivă.Am totuşi, şi trebuie să mă credeţi pe cuvînt, în faţă o brichetă pe care scrie Tiby&Gaby ABC. Dar aparatul foto e în mashynă, şi mye my-e lene, căcy mashyna e departe, parcată pe pajyshte. Mîine însă aduc şi dovezi, nu mă las.

* Asociaţia de Luptă Împotriva Abuzului de ... Puncte de Suspensie & Y (eventual Ÿ)

Două chestii mici şi faine. Despre Mircea Cărtărescu şi, din nou, Silviu Gherman :)

2008-08-19T21:29:00.005+03:00

Acum vreo 4 luni, Mircea Cărtărescu venea la Arad cu Ioana Nicolaie.
MC i-a dat Cristinei un interviu mişto, din care postez o părticică drăguţă (partea cu bold îmi place cel mai mult):

Scriem pentru fiinţe asemănătoare cu noi şi, dacă nu sunt asemănătoare, încercăm să le facem asemănătoare prin cărţile pe care le scriem şi prin influenţa acestor cărţi. Încercăm să ne creem de fapt clone. Clone intelectuale, clone morale clone spirituale. Un cititor ideal pentru mine, am mai spus acest lucru de multe ori, este de fapt o cititoare. Eu scriu nu numai pentru oameni tineri, ci în special pentru femei tinere. Pentru un anumit gen de lectură. Pentru un tip de lectură „feminin“. Pentru că disting între două tipuri de lectură. Acest tip de lectură empatic, de identificare, de abandonare în faţa textului, pe care-l numesc feminin şi un tip de lectură neîncrezătoare, suspicioasă, destructivă într-un fel, în care se caută greşelile autorului, se caută noduri în papură, defecte şi care este o lectură de tip masculin, de confruntare cu textul. Cărţile mele sunt scrise pentru primul tip de lectură. Ele tind să hipnotizeze cititorul. De aceea eu cred că cititorul ideal este cel care se lasă indus în transă de textele mele. Cititor care ar trebui să aibă în mod ideal aceeaşi enciclopedie interioară pe care o am şi eu.

–Vă gândiţi la cititor în momentul în care scrieţi?

–Fireşte că nu. „Nu mi-ar sta deloc frumos“ aş spune parafrazându-l pe Gert Muler golgheterul de pe vremuri al echipei Germaniei. Întrebat de către un jurnalist la ce se gândeşte când dă cu capul în minge şi marcheză gol şi el a răspuns chiar aşa: „Frumos mi-ar sta să mă gândesc la ceva“. Când scriu mă gândesc doar la temele mele şi la frazele pe care trebuie să le fac şi îmi ajunge. Nu am nevoie să mă gândesc la ce va zice cititorul la vederea acestor fraze.

***

Şi, a doua chestie drăguţă e o întîlnire cu vic şi silviu gherman (poate asta explica oareceva :), la subsolul unei postări a lui Costi Rogozanu. Aşadar:

SILVIU GHERMAN: Eu nu pot sa-l citesc pe Cartarescu. Nu pot. Adorm cu fractalul in mana. Ca scriitor, cred ca daca ajungi sa stapanesti suficient de bine un stil, e simplu sa te refugiezi in fantastic si imaginativ. Mai cred ca e mult mai dificil si interesant sa construiesti o realitate coerenta prin simplitate, nu prin aglomerari de procedee.

Pe de alta parte, ii respect enorm pe adulatorii d-lui Cartarescu. Le doresc sa nu faca niciodata pancreatita si sa traiasca 94 de ani.

VIC: ii multumesc marelui scriitor silviu gherman pentru ca si-a coborit privirea asupra mea. imi cer scuze ca i-am poluat spatiul virtual pe care l-a mostenit de la mamica si de la taticul sau. ii urez sa ramina sanatos in sublimele arome virtuale pe care le creeaza, atit aici, cit si in minunata sa carte, care ocupa atita spatiu in depozitul editurii, incit aceasta a decis s-o dea aproape gratis, numai sa scape de ea.

SILVIU GHERMAN:

Orice roman cu pretentii incearca, intr-un fel sau altul, sa acopere o realitate cat mai extinsa, ca doar de aia e roman. Dar, ca si actorii batrani care au jucat în prea multe prostii, autorii se sclerozeaza la un moment dat. Mi se pare ca cea mai evidenta dovada de scleroza a unui text e (parere strict personala, repet) abundenta oniricului si, in general, a refugiului in epicicluri narative de genul fractalului si simbolului si autoreferentialului. Iti vine sa rabufnesti: zi, ba, ce vrei, n-o mai vopsi atata.

Descopar cu surprindere ca lumea stie cine sunt! Spectaculos moment. Vic, te invit la mine acasa ca sa facem dragoste.

* în foto e MC înconjurat de fanii Ioanei Nicolaie.
** later edit: disputa dintre vic, silviu gherman si altii in jurul ultimului volum din Orbitor si a cronichetei lui Rogozanu se află aici
pe mine m-a amuzat, asta e!

Susan Ludvigson: o să le pară rău mai tîrziu

2008-08-17T22:43:00.004+03:00

De-aş putea să-mi iau viaţa de la capăt,
aş ţine un jurnal,
aşa cum mi-am propus pe cînd aveam
nouă ani,
un registru al tuturor nedreptăţilor
pe care le fac adulţii:
tonul acuzator folosit atunci cînd vorbesc,
situaţiile stînjenitoare la care ne supun
în faţa rudelor, ca atunci cînd
a trebuit să mă schimb în costumul de baie
pe bancheta din spate în vreme ce mama
pălăvrăgrea cu un unchi
care trăgea cu ochiul şi mă tachina.
.
Şi, nu-i aşa c-o să le pară rău mai tîrziu,
cînd, după ce eu am fost deja călcată de un camion,
or să citească şi ei:
şi feţele lor se vor întuneca
asemeni după-amiezelor de iarnă.
Însă eu, bineînţeles (dacă aş supravieţui),
aş avea un îndreptar
mereu la îndemînă,
aşa c-aş putea fi părintele perfect
al unor copii strălucind de fericire
ca luminile nordului.
Ar fi ca şi cu poemele despre care speri
că vor fi citite de cineva care ştie
c-au fost scrise pentru el, şi-n care plîngi
lucrurile pe care le-a făcut sau nu le-a făcut,
dorindu-ţi să-ţi mai atingă o dată faţa,
să-ţi legene trupul.
Şi aproape c-auzi ce ţi-ar putea spune,
cu vocea lui adîncă,
rostogolită ca marea,
din nou şi din nou, ca un cîntec

Am regăsit poemul ăsta căutînd altceva. Mi-am adus aminte că aveam îndoieli în privinţa finalului, dar acum nu mai am. De aia îl postez aici, deşi ar trebui să mai revăd traducerea. De original n-am dat însă, probabil c-o fi pe net undeva, dar mi-e lene să caut.

ceva frumos. ceva deosebit

2008-08-17T20:06:00.003+03:00

îmi place clipul.
are simplitate.
e interesant şi cum reuşeşte să stoarcă exact doza necesară de sirop din cîntecul lui Cat Powers
care, altfel, mi se pare o cîntăreaţă bună, poate că abuzînd un pic de cover-uri.

aş fi curios să-i văd debutul în film, se pare că nu i-a ieşit din pricina unei alte cantautoare :) , norah jones (brrrr), care a distrus complet un film care promitea, primul al lui wong kar-wai în limba engleză.

cîntecul e şi pe coloana sonoră a lui blueberry nights, se potriveşte parcă destul de bine cu wong kar-wai

HEIL DISNEY: placa poneiului primordial şi ursul carpatin

2008-08-16T00:30:00.004+03:00

Faza cu poneiul diplomat român la NY îmi aduce aminte de un episod din Seinfeld în care, în subtext, există o mică acuză de antisemitism din partea familiei. Asta fiindcă Seinfeld afirmă în timpul unei mese că i-a dispreţuit întotdeauna pe copiii posesori de ponei. Unul dintre aceşti copii fusese însă şi o mătuşă de-a lui Seinfeld, evreică emigrată din Polonia.

Am descoperit că şi eu sînt posesor de ponei, am unul cu copite magnetice care, după cum se vede, se învîrte pe unica placă, aceeaşi placă, a unui patefon. Pe crupă nu are o svastică ci, mai puţin istoric al religiilor fiind el, un soare pur şi simplu. Dar svastica e un simbol solar, veţi spune. Păi, asta înseamnă c-am găsit poneiul primordial. Iar întoarcerea asta către începutul-începutului, dincolo de Cristian Neagoe, ICR şi Patapievici, mă îndeamnă să duc lucrurile şi mai departe. Dar nu mă mai pot lămuri defel.

Postez însă un fragment a ceva scris prin 2005. Nu spun de cine, fiindcă poneiul nu-i ponei, e urs. Dar ursul ăsta e clar neonazist şi antisemit. Judecaţi şi voi. Celelalte personaje sînt Roboţel, Creionel, Bălănel şi Miaunel.

Roboţel face istorie

- Evrika! Evrika! s-a auzit din biroul lui Roboţel într-o după amiază.
Au rămas cu toţii peste program, au făcut şedinţă.
- Iată-l! a mai urlat Roboţel o dată, desfăcînd planşa. Îi vom spune PNB – produsul naţional brut.
- Brut? s-au mirat toţi, holbîndu-se la ceea ce părea a fi un ursuleţ. Au ridicat apoi privirele întrebătoare.
- Un ursuleţ de pluş cu butoane! le-a explicat Roboţel plin de entuziasm.
- Aha! au exclamat ei. Un ursuleţ cu butoane!
- Patru! a spus Roboţel.
- Patru, au repetat ceilalţi.
- Dacă apeşi pe primul zice: MAMA! a continuat Roboţel.
- MAMA! s-a bucurat Miaunel.
- Pe al doilea, zice: MAMĂ, NU MAI DA!
- Oho! au ţipat la unison ceilalţi.
- Dacă apeşi pe al treilea, ursuleţul merge şi se aşează la coadă la finanţe! a spus repede Roboţel.
- Coooaaadăăă! l-au încurajat prietenii săi.
Aşa că Roboţel a continuat:
- Iar dacă apeşi pe ultimul buton, recită pe de rost manualul de istorie de clasa a IV-a.
- ISTORIE! ISTORIE! ISTORIE! au început să-l aclame cu toţii.

[...]

Biografie III (extras din primul interviu acordat de PNB revistei Star)

- Cu cine votează PNB?
- Cu aceiaşi!
- Naufragiat pe o insulă pustie, ce carte aţi prefera să aveţi cu dumneavoastră?
- Nu o carte, un film, unul de Sergiu Nicolaescu.
- Actorul dumneavoastră preferat?
- Sergiu Nicolaescu tînăr, De Vito copil.
- Credeţi în reîncarnare?
- Mai degrabă în reciclare.
- Dar, dacă totuşi, în cine aţi dori să vă reîncarnaţi?
- În Sergiu Nicolaescu tînăr.
- Cum arată pentru dumneavoastră femeia ideală?
- Aici sau în Spania?

Revedere

- Ghiciţi de cine am dat la salonul de piercing? i-a întrebat într-o zi Miaunel.
- De cine? au sărit toţi.
- De Pătrăţel!
- Ei, nu mai spune! Ce mai face?
- Face bine!
- Adică? a mîrîit Creionel.
- E tatuat peste tot, ras în cap şi neonazist, a răspuns emoţionat Miaunel.
- Pe cine crede el că păcăleşte? a rîs Bălănel.
- Eh! a oftat Miaunel.
- Curvă ordinară! a mîrîit Bălănel.
- Porc fascist!

Vicii de fabricaţie

Au trebuit să-l retragă de pe piaţă pe PNB. Au presupus că de vină a fost piercingul executat de Pătrăţel. Nu puteau fi siguri, însă li s-a adus la cunoştinţă că, dacă apăsai simultan pe butoanele nr. doi şi trei, PNB exclama:
- Heil Disney!

De ce mi se pare Silviu Gherman genial?

2008-08-15T14:03:00.007+03:00

Sigur, ne putem lua toate precauţiile de pe lume atunci cînd folosim cuvîntul ăsta. Eu am să-mi iau una singură: mă recunosc martor al unei manifestări de geniu atunci cînd sînt stupefiat. Cînd mă aflu în faţa a ceva nou-nouţ şi nu pot descifra mecanismele care au produs acel nou. Cam asta ar fi.

Am vrut să văd dacă, la trei ani de la întîlnirea mea cu ce scrie Silviu / Leon Wahl, stupoarea a rămas. Mi se pare că da. Pun mai jos cîteva poeme, din cele pe care i le-am publicat pe vremuri in ca şi cum. Mai multe, mult mai multe, pe pagina lui de pe clubliterar.

Aşadar:

establishment

o crapă-te establishment
nu te strica de tot
crapă-te puţin

lasă loc pentru furnicuţe
şi săbii ascuţite
de samurai

establishment
cum să te las întreg
cum să mă privesc în oglindă
dacă tu rămâi întreg?

când te-ai stricat
m-am urzicat
ai prosperat
m-am ofticat

n-are omul linişte cu tine
înţelegi ce vreau să spun?
tu eşti cu woody allen
şi feminismul
eu sunt cu glenn close
şi maoismul

tristeţe foarte foarte rece

din cauza vântului
stâlpii tremură
nisipul acoperă frunzele

din iarbă
ies păianjeni
o conservă goală se rostogoleşte printre pietre

pe cerul albastru trece
mărunt ca un cursor
un avion deturnat

Balada jandarmilor de la Muzeul de Artă

patrulăm trulăm
în jurul muzeului
să apărăm părăm
tablourile

haiku nr.46

numit şi Poemul Desfiinţării

îţi asumi responsabilitatea pentru câinele tău, măi

mengele nu mengele

când eram eu mic m-am bătut cu unul. mi-a dat pumni la ficaţi şi mi-a tras picioare în burtă. chestia s-a terminat indecis, dar eu am zis că de fapt am făcut experimente pe el. şi am notat pe o hârtiuţă: am făcut experimente pe el. acum, când reflectez la vremurile alea tulburi, pot să spun cu mâna pe inimă că într-adevăr, am făcut experimente pe el. am avut şi grup de control, şi ipoteză, şi după o săptămână de diseminare am tras şi o concluzie: concluzia era că am făcut experimente pe el.

Andrei Corbea-Hoisie - turnatoria strict privata

2008-08-14T18:17:00.004+03:00

"În legătură cu istoria vieţii mele un răspuns", asa se intittuleaza, cam lacramos, un material publicat de Andrei Corbea-Hoisie in ultimul numar (disponibil pe net) al Observatorului Cultural.

Scandalul din jurul expozitiei ICR New York si prestatiei lui Cristian Neagoe (de scriitor, artist si iubit) a facut aproape uitat precedentul zbucium: cel provocat de scrisoarea stupefiata a Hertei Muller, scrisoare dublata de mesajul cel putin ingrijorat al lui Richard Wagner. Ambele vizind prezenta a doi turnatori la o manifestare girata de ICR in Germania, manifestare la care prezente principale faceau Sorin Antohi si Andrei Corbea-Hoisie. Colaboratori dovediti ai Securitatii, ultimul ambasador la Viena, demisionar in urma dezvaluirilor. Si pasibil de pedeapsa penala, din cite stiu eu, pentru fals in declaratii.

In fine, istorie veche. Ce e un pic mai nou in aceasta chestiune este mutarea accentului, in chestiunea culpei colaborarii, dinspre o responsabilitate morala publica, inspre o drama strict privata. Spune Andrei Corbea-Hoisie: "am demisionat din funcţia pe care la acea dată o deţineam ca ambasador al României în Austria, pentru ca problemele mele private să nu apese asupra reprezentării diplomatice a ţării". Iar, ceva mai incolo: "un verdict pe care îl consideram arbitrar şi nedrept mă va expune pe mine, dar mai ales familia mea, unei agresiuni mediatice şi mai brutale."

Cu alte cuvinte, nu faptul ca Securitatea avea un ambasador intr-o capitala importanta ar fi intinat reprezentarea diplomatica a tarii, ci faptul ca acest colaborator a fost deconspirat. Si, desigur, ceea ce era de salvat, nu era onoarea, de pilda- prin cainta publica, ci linistea familiala, cuibusorul strict privat.

Ceea ce m-a indignat la culme. De parcă, daca e sa privim catre partea, totusi, adversa multa vreme domnului Corbea- Hoisie, adica spre cei care au avut de suferit in vremea comunismului, ar trebui sa identificam istorii strict private. De parca arestul, tortura, moartea, ori macar frica si foamea ar fi experiente care ne privesc pe fiecare in plan personal. Desigur ca, pina la urma-urmelor, asa si este, insa societatea nu functioneaza avind reper absolutul. Legile ar fi inutile si inaplicabile, daca ar fi asa.

Pe urma, domnul Corbea-Hoisie incearca sa invoce cazul lui Eginald Schlattner, care si-a recunoscut public vina de a fi colaborat. Neluind in seama faptul ca romancierul german din Sibiu n-a fost deconspirat ci a recunoscut public , Corbea-Hoisie invoca intelegerea de care au dat dovada confratii intelectuali in acest caz, cu "infinite nuante". Nuante pe care, probabil, le-ar dori subliniate si in cazul sau. Desigur, exista nuante in spatele oricarei faradelegi, furtul unei biciclete poate fi romantic, o piine se fura de foame, iar un milion din spirit de aventura. Insa cred ca, daca ar fi sa pledeze in astfel de spete, domnul Andrei Corbea-Hoisie n-ar invoca asemenea circumstante infinit nuantate.

La final: poate nu m-as fi intins asa de mult cu aceasta poveste, insa o postare la subsolul textului lui Andrei Corbea din Observator Cultural, postare scrisa de dimineata devreme, dar care n-a fost moderat nici la aceasta ora, si-a facut loc incet incet in mintea mea.

pasta vietii si ce se mai poate recupera

2008-08-13T18:04:00.006+03:00

Tavi e un bun prieten de-al meu, cel mai vechi, ne stim de vreo 25 de ani, cam asa. De mici. Tin minte ca alerga repede, era mic de statura, facea flic-flac, centra bine si lua bataie de la toti profesorii. De la el pornit scandalul cu profesorul Parvu, scandal descris in Celebrul animal. In fine, Tavi a crescut si s-a apucat de afaceri. A prosperat incredibil. Acum ceva vreme m-a solicitat sa-i gasesc un nume si o identitate pentru o companie care sa vinda mobilier institutional prin catalog.

Am inceput asadar sa facem iarasi afaceri impreuna, dupa ce, in adolescenta, am facut amindoi un fel de bisnita cu piese de schimb, eu, iar el cu marfa turceasca. Azi ne-am intilnit din nou pentru un fel de sedinta de lucru. Ma rugase de fapt sa-l ajut sa-si recupereze un fisier sters de pe un stick. Am un programel care face asta. (Poate fi gasit aici, e foarte util si prietenos).

In fine, dincolo de recuperarea salvatoare a unui fisier de afaceri, mi-a fost dat sa arunc un ochi peste toata istoria fisierelor sterse de pe stick. Cel mai interesante erau cele de muzica, cuprinzind: un the best of queen, o gramada de joe cocker, ceva eurythmics plus alte citeva chestii optzeciste. cea mai tare chestie era o melodie de nirvana, am uitat care, poate singura.

mi-am dat seama atunci cit de mult am imbatrinit. ca tavi, care parea ca nu mai iese din copilarie, pe urma dintr-o perpetua pubertate, are acum vw passat si asculta ceea ce mi-a fost dat sa descopar. si ca eu le spun fetelor mele ca mark knopfler e cel mai mare chitarist ever.

o lucratura publicitara

2008-08-13T12:55:00.003+03:00

a fost o campanie in care trebuia promovata o companie imobiliara. am ales papucii de casa ca personaj principal, ca element domestic de maxim confort si familiaritate. chiar un grad destul de inalt de intimitate. residence e un ansamblu de blocuri din centrul orasului care viza o nisa upper middle-class. namingul la "residence" nu-mi apartine, eu cam fug de englezisme :)

citeva poze din albania. de la periferia tiranei.

2008-08-13T00:03:00.001+03:00

am fost vara asta acolo si m-as intoarce oricind. poate la anul.
nu asa arata toata tirana, in centru e frumos, doar ca te sperie multimea de SUV-uri din care presupui ca poate cobori un tip mare si tare care sa te turteasca

experiment cu singe coagulat :)

2008-08-12T15:37:00.004+03:00

cu mare frica dau din cind in cind cautare pe google "raufacatorul vorbeste" ca sa vad daca, printr-un mic miracol, l-a mai citit cineva. aproape nimeni. totusi, o chestie made my day. cineva face o lista, in genul teroristei, cu carti cumparate-de cumparat. sint si eu acolo. dar asta inca nu-i mare lucru :)

fata scrie si poezie, dau de ea pe poezie.ro, si-mi place. mai putin subtitlul, pe care eu l-am pus ca titlu de postare. si totusi, ce-mi place? stau si ma gindesc, stau si ma gindesc. pina la urma, imi dau seama. citeva fraze, cele mai bune, le scrisesem eu in "raufacatorul". asa ca, fericit, anunt pe aceasta cale!

fara sa dau citate comparative, mi-e cam jena

Cristian Neagoe si administratia

2008-08-11T15:12:00.001+03:00

E greu să caute ceva un scriitor in administratie.
Dar Cristi Neagoe n-a ajuns la ICR pentru ca e un tip creativ (creator) ci pentru ca a functionat o vreme buna ca PR-ist al unui brand cultural puternic. Si-a probat, cum ar veni, capacitatile administrative. E atacat acum pentru ceea ce scrie si, ha-ha, pentru ce pozeaza iubita lui. Nu-mi vine sa-mi dau cu parerea despre libertatea de expresia, confuzia autor-personaj, nici nu ma omor dupa ceea ce scrie Cristian Neagoe, dar cred ca pot spune ceva consistent :) in apararea lui, ceva care ar putea da de gindit si buzurilor.

Eliade era atacat de Ministerul Invatamintului, sau cum se chema prin 36-37, pentru proza pornografica. Se solicita, prin vocea unui Constantin Kiritescu, un mare futacios al administratiei ("directorul de canapea", spaima junelor profesoare) demiterea sa de Universitatea Bucuresti. Eliade da el in judecata ministerul si cere 1 leu despagubire. Procesul sufera aminari peste aminari, pina in momentul in care o dictatura, cea carlista, pune capat tututor litigiilor dintre minister si angajatii sai (nu e clar daca doar in cele in care angajatii erau petenti). Eliade ajunge in 1940 diplomat, consilier cultural la Lisabona, trimis fiind acolo de un partid de extrema dreapta, revendicat de la ortodoxie.

O dovada ca oamenii vorbesc mult, fara sa fie prea atenti la ce spun.

coperta întinsă

2007-10-14T02:24:00.000+03:00

cam așa o să arate.
mai am de adăugat mulțumirile.
aici doar pentru: neamtus și corcoran

cu urechea lipită

2007-10-14T02:19:00.000+03:00

unul din filmele de pe "răufăcătorul vorbește"

revin totusi.

2007-07-13T19:24:00.000+03:00

e ceva despre care vorbisem demult cu dan sociu si viviana.
n-am indraznit sa arat nimic, fiindca nu mai sint in stare sa articulez nimic.
nu e nimic in mine acum care trebuie aratat.
dar astea sint versuri de sociu. asa ca indraznesc.

am fost descoperit dupa inchidere

2007-07-05T20:36:00.000+03:00

IMAGINI VIRTUALE. Stil dublu rafinat

Lucia Simona DINESCU

Blog-ul lui Catalin Lazurca este, din pacate, cam anost. Aradeanul nu e prea consecvent in insemnarile sale, iar grafica lasa de dorit. Tematic, dublurafinat.blogspot.com este bun doar in putinele postari literare, adica in vreo doua bucati de proza. Designul, desi pleaca de la o idee promitatoare (un joc combinatoriu, destul de abstract, dar coerent si asortat in dimensiunea intregului, un joc intre trei culori reprezentate ca niste cercuri pline), are o punere in practica mai degraba insipida. Nici in privinta receptarii lucrurile nu stau prea bine. Autorul Celebrului animal nu reuseste sa-si adune cititori activi care sa lase comentarii pe blog, desi unele texte postate ar merita sa fie discutate.

Catalin Lazurca s-a descurcat mai bine in romanul sau tiparit decit in spatiul virtual, cel putin pina in prezent. Desi are un titlu inspirat (Dublu rafinat), insotit de credinta ca „spre deosebire de virtute, stilul nu cere exemple“, blog-ul nu este, conform asteptarilor prime ale cititorilor de literatura, un excurs pe marginea stilului si nici o scriitura cu grija deosebita pentru stil, inclusiv pentru demersul aflat la antipodul sau, anticalofilismul. Si nici un joc conceptual intre etica („virtute“) si estetica („stil“). Ideea de esenta fina implicata in titlu si motto pare mai degraba a avea sorti de izbinda intr-o posibila interpretare. Oricum, ca orice act de creatie, blog-ul iti atrage o responsabilitate, altfel se intoarce impotriva ta, ca un Frankenstein. De creatia on-line trebuie sa te ocupi, ca de un „celebru animal“, caci altfel moare in anonimat.

Putin „anarhism“ nu ar strica acestui jurnal on-line, o zgindarire a relatiei dintre biografie si fictiune, operatiune excelent dusa la capat in roman. Spre deosebire insa de roman, blog-ul pare patruns de un spirit blazat. in productiile sale underground, de la revista ca si cum la volumul de proza scurta Nu, zaet, pagadi!, este o infuzie de demolare necesara in punctele inghetate ale literaturii, dar si o reconstructie literara prin angrenarea unei prietenii aradene (Vasile Leac, Florin Maduta, T.S. Khasis sau Casis). Pe Dublu rafinat apele par a se fi calmat, cu exceptia poate a celor 10 fumigatii pentru literatura, un fel de cod al manierelor subversive, dar care ard cam fara fum.
Printre textele bune se afla: Cum sa nu scrii un articol, o proba de cinism si malitiozitate sociala. E multa autoironie intr-o bucata atit de scurta de fictiune, a unui narator care pretinde ca: „eu caut realitatea, asta ma doare“. in acelasi timp trimiterile acide la optzecism sint transparente: „Din tren se vad foarte bine anii ’80. Caile Ferate Romane sint foarte optzeciste“. Totusi, Momentele lui Caragiale traiesc in schita lui Catalin Lazurca, la fel de bine cum vietuiesc in scrierile optzecistilor. Cit priveste stilul, mica naratiune este intr-adevar fin lucrata, o bijuterie cu intorsaturi elegante si cu sclipiri inflamabile. Aradeanului caruia ii ies atit de bine scenele de farsa si diversiune, de satira si distopie, cu treceri de la burlesc la terifiant sau de la parodie la atrocitate si cu un strop de Urmuz, se rezuma aici la o combinatie stranie si fericita intre umorul englezesc si cel caragialian.

O alta bucata bine scrisa, Obiectiv supravegheat, contine citeva note extinse de jurnal: insemnari de boala, dar fara atrocitatea blecheriana, mai degraba marturii ale unui eu rasfatat ce-si face autoscopia de dragul complacerii in cocolosisme: un „bucolic indus chirurgical“, cum se exprima el insusi. Auto-expunerea este reusita si nu duce lipsa de autenticitate, in ciuda sentimentalismului afisat, uneori retinut, alteori ironizat. Pacat ca nu exista o continuare a acestei „povesti“, a mijirii relatiei cu asistenta! Cititorului ii ramine sa continue mintal naratiunea, in timp ce naratorul pare ca nu vrea sa-si depaseasca convalescenta si, poate din cauza asta, autorul lasa totul suspendat. Inclusiv blog-ul.

radioplictisitor

2007-07-04T23:20:00.000+03:00

radioplictisitor se muta aici.
cu citeva mici retusuri.

cum să nu scrii un articol

2007-03-19T16:21:00.000+02:00

Am uitat cum e cu Săgeata Albastră. Cîţi oameni încap în ea? E cu locuri scrise pe bilet? Se vînd bilete peste capacitate? Şi ce te faci dacă urcă o tanti-n etate? Te ridici şi-i cedezi locul? Nici o problemă, doamnă, eu nu merg decît pînă la Salonta. Dumneavostră? Călătoriţi departe? Probabil că da. Aveţi în braţe o carte. O carte aşaaaa de groaaaasă... E clar că mergeţi departe cu ea. E greu de citit aşa ceva. E greu şi de scris. Dar atrage atenţia. Eu nu prea citesc pe tren. Poate nişte ziare. Am rău de mişcare, mă plimb pe culoare, mai cobor în gare, mai trag o ţigare. Şi mă uit pe fereastră. Odată, din Săgeata Albastră am văzut căprioare. Multe-multe. Dar ce contează cîteva căprioare, eu caut realitatea, asta mă doare. Din tren se văd foarte bine anii 80. Căile Ferate Române sînt foarte optzeciste. Mie aşa mi se pare, că-i tot o treabă de acomodare. Un prieten m-a învăţat cum să mă uit pe fereastră. Cică să fiu atent la muşte. Cum bîzîie ele din aripioare, pe fundal de răzoare cu soare ori peste clădiri de abatoare. Poţi spune: e şi asta o muncă de interpretare. Mă şi gîndesc: cum ar fi să închizi o muscă într-un binoclu? Tare cred c-ar începe să-ţi pută totul. Şi-atunci, ce să faci? Să striveşti biata creatură cu ziarul? Ce-o să zică lumea? Că eşti crud şi n-ai simţăminte. Că i-ai scos la iveală măruntaiele de exhibiţionist ce eşti. Dar ce ne facem, doamnă, dacă musca vi se aşază pe coc? Ne facem că n-o vedem, n-o auzim? Ne dăm coate şi ne hlizim? Şi dacă sărmanul dobitoc se face în păr ghemotoc? Atragem frumos atenţia: doamnă, se pun muştele pe dumneavoastră, mai mişcaţi din cînd în cînd cîte ceva. Dar cine eşti dumneata? Cum cine sînt, doamnă? Adineauri v-am cedat locul! Adică cum, tinere, eu stau pe locul dumitale? De mai bine de cîteva lanuri cu cereale, plus un deal şi o vale. Dar nu vă faceţi probleme, staţi bine acolo unde staţi. Atunci, cum îţi permiţi să mă pocneşti în cap cu ziarul? Dar, ce-aţi vrea, doamnă, să vă lovesc cu dicţionarul? Obraznicule, sînt sigură că nici măcar n-ai bilet. Vai, doamnă, dar eu nu obişnuiesc să călătoresc cu naşul. Ba, dimpotrivă: eu decontez! Sînt invitat undeva să conferenţiez. Aha, am înţeles. Aşa sînteţi toţi: vă daţi anarhişti, dar vreţi la clasa-ntîi, cu acceleratul. Şi, pe urmă, să vă plătească statul. Aveţi dreptate, doamnă, îmi cer iertare, aveţi dreptate. Păi, vezi că se poate? Ia, vino un pic mai aproape! Unde ziceai că cobori? Ehe, dar e cale lungă pînă acolo. Nu se ajunge cu una cu două. Ai să oboseşti, fără îndoială. Hai, că te ţin eu în poală.
(va urma)

david berman: farmecul lui 5.30

2007-03-14T11:28:00.000+02:00

E-o zi prea frumoasă ca să citeşti un roman cu acţiunea plasată în Anglia.

Sîntem în marja de cîţiva inci a distanţei perfecte faţă de soare,
cerul e de mure cu frişcă
iar vîntul e cald ca aerul dintr-o anvelopă.
Pînă şi pietrele de mormînt
par gata să se ridice şi să spună: “Bună! Numele meu e...”

Mi-e deja bine că stau pe verandă,
cu gîndul la Kermit Roosevelt,
urmărind cu privirea o furnică
ori plimbîndu-mă prin curte la ureche cu un telefon fără fir
ca să aflu că ea o să ajungă pe seară.

Într-o zi ca asta, ceea ce pare o nenorocire îndepărtată
se dovedeşte a fi ceva cu putinţă de atins, iar prelatele şi anostele telefoane
de curtoazie sînt altfel apreciate
în vreme OK-uri accidentale răsună în curtea din spate.

În dimineaţa asta am descoperit tuşele roşiatice din cola
atunci cînd am ridicat paharul în lumină
şi am mai găsit şi o lanternă fiţoasă într-o canadiană
pe care-o puneam deoparte pentru la iarnă.

Toate astea mă duc cu gîndul la momentul în care, după ce-ai şofat o vreme,
îţi dai ochelarii de soare jos de pe nas ca să-ţi dai imediat seama că
nu-i chiar aşa de tîrziu şi că-i încă lumină afară.

Cred că ştii ce vreau să spun,

e genul de camaraderie ce se iscă acum în oraş, prin locuri
publice. Nu vei auzi, repetate la nesfîrşit, cuvintele “dramaturgie” sau “astăzi inspecţie”.
Sîntem prea ocupaţi să ne-avem ca la cataramă.

Mi se pare că regulile sînt înlăuntrul regiunilor şi că regiunile se află în reguli,
e tare bine să spui asta, e-o chestie de care-s aproape sigur că-i adevărată, aşa cum
stau afară în soare.

Apoi s-o repet, înconjurat de prieteni, cu vocea pătrunzătoare
a unui senator de secol nouăsprezece, doar ca să ne amuzăm.

Pe scările tribunalului stă un tip timid ţinînd deasupra capului
o pancartă pe care scrie “Păi, mie-mi cam plăcea Reagan”. Tipul întoarce capul după o
fată frumoasă care trece pe acolo, ţinînd lîngă obrazul îmbujorat
o sticlă tocmai scoasă de la gheaţă.

Îmi zîmbeşte iar eu mă las purtat de închipuire, o văd ieşind în oraş
ca să-şi cumpere o loţiune de la drogherie.
Cînd ar ajunge acasă, s-ar unge cu mare grijă înainte de a trece-n
salon ca să asculte discuri din ’78, bînd un gin tonic
lîngă altarul domestic închinat lui James Madison.

Într-un oraş de dimensiunile astea, n-ar fi imposibil să fiu invitat
să rămîn peste noapte.

De fapt, hai să punem un pariu:

Cîndva, în viitor, îmi voi aduce aminte de ziua de azi. Pun pariu
că-mi voi aminti cum m-am plimbat prin parc la cinci şi jumătate,
ora mea favorită, apoi cum am găsit pe o bancă două halbe
pline cu bere proaspătă şi rece.

Şi-mi voi aminti cum prietenul meu Chip a apărut şi el
cu o mască de baseball atîrnîndu-i la brîu şi cum am spus

mă bucur că te văd, stai jos, ia o bere, ce mai faci,
şi cum m-a privit şi el, cu soarele reflectîndu-i-se în lentilele de contact
şi cum mi-a spus, excelent, tu ce mai faci

muzică pentru cadre medii

2006-11-16T09:08:00.000+02:00

una din melodiile mele preferate. mountain goats (adică john darnielle) cîntă No children

apă de gură. a se clăti după golire 5

2006-10-13T14:54:00.000+03:00

urmanov în supliment:
„Eu simt un mare dezgust pentru lumea literara, cap-coada. Dezgust pentru viclenia si mizeria si tot show-ul asta porcesc. Simt dezgust pentru Eminescu – vai, draga, ce-a mai iubit-o el pe Veronica, dar moare de sifilis –, dezgust pentru Nichita Stanescu – marele sensibil, mort ca ultimul alcoolic.”
sigur că da, e uşor să dai de pămînt cu numele morţilor, să foloseşti chestii folclorice din biografia lor şi să te dai scîrbit. e greu însă să te dai scîrbit invocînd numele celor în viaţă, de pildă ale celor care benchetuiesc în fiecare an la ipoteşti, fac juriu şi dau premiu absolventelor de la râşca, LA EGALITATE!
„bisericile sint locasuri ale lui Dumnezeu si, ca urmare, El Insusi hotaraste cine I le ridica. Daca acum Dumnezeu a hotarit sa le construiasca Becali, poate ca e o palma data romanilor pentru halul in care singuri ne-am adus astazi ca natiune”
cînd ai de-a face cu oameni care te pot trage de urechi, e bine să fii prudent, înţelept şi împăciutor. şi să înjuri biserica rusă. http://www.supliment.polirom.ro/images/pdf/097_Iasi.pdf

dar, nu-i aşa, BOR-ul furnizează infrastructura şcolii de la Râşca, fiindcă altfel unde s-ar mai duce în tabără tinerii scriitori să se adape de la izvorul de creativitate? cred că, între scriitorii mireni, doar petru ilieşu ar putea să pună asemenea condiţii la dispoziţia celor însetaţi. aşa că, dormind-cazînd şi mîncînd la mănăstire, scîrbit de lumea literară dar propunînd absolvenţi de şcoală literară care să dinamiteze. cu ce? cu trupuri neîntinate şi absitenţă? fiindcă asta-l scîrbeşte pe urmanov la lumea lit. nu faptul că un juriu acordă premii fără să citească volumele, considerînd pe deasupra că, într-un an, pot exista trei poetese de mare şi exact aceeaşi valoare.

apă de gură. a se clăti după golire 4

2006-09-30T12:38:00.000+03:00

Lipseşte acel fantastic al obiectelor umile ce face să strălucească târguşoarele lui Emil Brumaru, după cum nu înregistrăm un evazionism autentic, cu punerea între paranteze a realităţii imediate. ,Ros de o bacterie necunoscută", cu ,o acută lipsă de voinţă", subiectul oblomovian îşi exfoliază la nesfârşit straturile intim-biografice, fără să ajungă la veritabile explorări. Din Arta scalpării lipseşte, în genere, tocmai arta.
daniel cristea enache, în românia liberă. ce naiba de veritabile explorări îi trebuie unuia care-l savurează pe brumaru? şi cum de n-a înţeles că cea mai puternică formă de poezie e cea fără străluciri şi fantastic? fiindcă doar jalonează (vezi deschiderea largă a cronicii, cu ENUMERĂRI şi NOMINALIZĂRI pe curente şi direcţii), nu citeşte. HABAR N-ARE!

poezie pentru cadre medii

2006-09-29T10:32:00.000+03:00

david berman: new york, new york

Un alt New York se construieşte

un pic mai la vest de cel vechi.

La ce bun încă unul nu s-a întrebat nimeni,

s-au apucat pur şi simplu de construit.

Oraşul e închis deocamdată,

n-au acces decît echipele de constructori

care pretind că-i o perfectă imagine în oglindă.

Într-adevăr, fiecare lucrează la cîte o copie

a apartamentului în care locuieşte

la care adaugă noi detalii,

cum ar fi un odorizant, o piatră de grădină,

o clanţă personalizată cu numele unui hotel de lux.

Cîte-o ameliorare ici-colo, realizată-n secret

şi-n afara planurilor. Şefii de echipă

nu bagă de seamă sau poate că nu le pasă.

Toţi se simt excelent,

glumesc, se plimbă pe străzile liniştite

pe care singurul reporter admis înăuntru

le-a descris ca fiind “netributare complicatului trecut al vechiului oraş,

ci răspîndind mireasma melancolică a primilor ani pe pămînt”.

Bărbaţii au ajuns să îndrăgească oraşul cel liniştit.

Le venea din ce în ce mai greu să se întoarcă seara acasă,

nevestele lor au început să se îngrijjoreze.

Supele cele galbene se răcesc, apusurile-s tot mai repezi.

Bărbaţii iau des pauze şi ies pe scara de incendiu,

peste aerul calm le fac cu mîna celorlalţi muncitori,

meditează fiecare în punctul lui de observaţie.

Pînă-ntr-o zi...

Cînd nori de mangal au umplut cerul.

Truse de scule au zornăit în bătaia vîntului.

Ceva nu era în regulă.

Un şef de echipă de pe bulevard

şi-a aţintit binoclul spre o pată cenuşie

ce se apropia dinspre răsărit.

S-au auzit voci, Ce e? Ce se-ntîmplă?

Porumbei, a strigat el în vînt.

filmele pe care mi-aş dori să le fac

2006-09-29T09:48:00.000+03:00

CORINA

Scena 1

Sîntem amîndoi la malul unui rîu, ne ţinem de mînă şi ne strecurăm printre trestii. Tu eşi desculţă, într-o rochiţă de stambă. Strălucirea soarelui orbeşte pentru o clipă camera. Închidem ochii. Apoi, descoperim plaja unde toţi managerii din oraş vin să-şi reguleze secretarele tinere şi frumoase. Acum o fac în grup, sînt cinci directori cu secretarele lor. Le pedepsesc, spui tu.

Scena 2

Un vechi landou de răchită, trebuie să fac cumva să încap în el. Tu mă înveleşti cu o pătură moale şi, cîntînd încetişor ceva în germană, mă plimbi cu el prin piaţa mare. Aşa, cum stau ghemuit şi privindu-te cu dragoste, îmi pari o regină.

Scena 3

Cineva ne lasă mesaje înfipte cu piuneze în dulapurile din bucătărie. Decupează litere mici de staniol pe care le lipeşte pe nişte cartoane. Într-o zi, agăţăm toate cartoanele astea de coada unui zmeu. Zicem că facem reclamă: Păstraţi curăţenia în bucătărie, Pe aici curge apă fierbinte, Aici am ucis un gîndac cu Baygon. Zmeul e deja sus de tot, cînd două supersonice ale armatei ne trec urlînd pe deasupra. Ne-au văzut pe radar, spunem speriaţi, tăiem sfoara.

Scena 4

Jucăm cărţi cu tatăl tău. E întotdeauna îmbrăcat într-o pijama de spital şi miroase urît. Pierde. Ca să se răzbune, ne spune că sîntem frate şi soră. De vreme ce sîntem de sînge regal, nu contează.

Scena 5

Tatăl tău moare. Scotocim casa şi găsim o geantă de piele plină cu bani. Ne dezbrăcăm în pielea goală, ne întindem pe pat şi ne acoperim pe rînd cu bancnote.

prostul gust face ca timpul să treacă mai repede

2006-09-19T11:09:00.000+03:00

obiectiv supravegheat

2006-09-19T10:14:00.000+03:00

4 mai dimineaţa – înainte de prînz?

Trei săptămîni de la operaţie, o săptămînă de la externare. M-am cam săturat, mă sufoc. Încă nu mă ţin bine pe picioare, nu m-am încumetat să ies la plimbare decît o singură dată, ieri seara. M-au îndemnat mama şi cîmpul în floare dintre dig şi rîu, îl tot admirasem de pe balcon încă din prima zi de la ieşirea din spital.

Iată ceea ce s-ar putea numi bucolic indus chirurgical, nu ştiu să mă fi pleoştit vreodată chiar atît de tare în faţa naturii.

De vină nu-s probabil decît chimicalele înghiţite (încă!) din opt în opt ore, odihna impusă, somnolenţa împotriva căreia am început deja să mă revolt. Poate şi atmosfera din casă, grija mamei şi răsfăţul. Desigur, contează şi vizitele la spital, pentru schimbarea pansamentelor, acolo merg cu taxi-ul (aşa că nu le-am contabilizat la ieşiri din casă), şi merg şi cotropit de un sentiment de jenă, mă cunosc mai toţi acolo: eu sînt ăla cu atîtea complicaţii după o simplă operaţie de apendicită, unii mă compătimesc, alţii sînt deja plictisiţi. Adevărul e c-ar trebui să fiu revoltat de ce mi se întîmplă, dezastrul e total şi confirmat de fiecare dată de asistentele de la camera de gardă, care fac toate ochi mari la vederea ranei colosale din care continuă să se scurgă puroi.

Totuşi:

de trei zile am scăpat de drumurile la spital, mama a găsit în vecini o asistentă. Vine ea în fiecare zi ca să-mi schimbe pansamentele. E o femeie drăguţă de vreo treizeci şi şapte, şi opt de ani, am întîlnit-o şi ieri în faţa blocului ei, în timp ce mă plimbam şontîc pe aleile cartierului.

Ducea gunoiul şi mi-a zîmbit. A glumit un pic cu mine, m-a mirat asta, în timpul vizitelor pe care mi le face nu scoate aproape nici o vorbă.

- Ce faci? m-a întrebat ea.

- Bine, la aer, am încercat să ies pe cîmp, n-am reuşit să urc digul.

M-a privit peste umăr, în capătul străzii se vedea obstacolul deocamdată de netrecut, a stat aşa, aţintită, vreme de cîteva secunde, de parcă ar fi plănuit o evadare.

- Greu la deal. Cu bicicleta n-ai încercat?

Nu ştiu dacă mi-a oferit o mostră de umor sec sau un reproş profesional pentru graba cu care vreau să-mi scurtez convalescenţa. A plecat, scurtînd momentul reconfortant, singurul al plimbării. În rest, mai bine lipsă. Sînt nou aici, nu cunosc pe nimeni în tot cartierul, aş fi vrut să mă oprească oamenii şi să mă întrebe de sănătate. Se făcuse seară şi o mulţime erau adunaţi pe băncile din faţa scărilor de bloc.

Eu:

mi-am cumpărat o revistă de la benzinărie, am fost tentat să mă aşez pe terasă, s-o citesc, în faţă cu ceva de băut şi o ţigară, n-aveau ceai, doar asta s-ar fi potrivit cu regimul pe care sînt nevoit să-l ţin. Aşa că m-am întors, am petrecut restul serii pe balcon, mi-am îngăduit două ţigări de consolare, a doua fumată pe ascuns, de frica mamei.

Azi, cînd scriu:

sînt din nou la o repriză de fumat pe balcon, şi din nou după o tentativă de evadare, de data asta eşuată încă din pragul casei, al camerei chiar, mama nu mi-a dat voie să ies după ce toată dimineaţa am petrecut-o moleşit de o oarecare febră. Am dormit mult, pînă după prînz, am mîncat abia pe la 4, supă de pui, zupă. Cu toate strădaniile mamei de a asorta meniul cu starea mea febrilă, nu mi-a priit. Dar am mîncat tot, am transpirat, am intrat apoi în baie, m-am spălat cum am putut, pe unde am putut. Trebuia să vină doamna Camelia să-mi schimbe pansamentele urduroase, voiam să mă simtă proaspăt. A venit: ca de obicei, n-a vorbit mai nimic cu mine, pînă şi despre febra mea a discutat doar cu mama.

seara

Acum douăzeci de minute am văzut-o din nou, jos, pe stradă, cobora dintr-o maşină frumoasă. După coborîre, a mai stat, aplecată peste geamul deschis, de vorbă cu şoferul, asta preţ de vreo jumătate de minut, apoi şi-a îndreptat spinarea, şi-a petrecut mîinile peste talie şi şolduri ca să-şi îndrepte cutele rochiei, şi-a aruncat apoi capul pe spate ca să-şi aranjeze coama bogată. Atunci mi-a întîlnit privirea, a zîmbit şi mi-a făcut un semn cu mîna în care-şi ţinea poşeta.

Eu:

i-am oferit un zîmbet firav, asumîndu-mi rolul de convalescent sleit în care cred că mă distribuise. Sau ce altceva poate să însemne exagerata discreţie de care dă dovadă ori de cîte ori vine să mă viziteze la pat? Cînd de fapt eu, ca într-un roman poliţist, am căscat ochii să văd la ce etaj se aprinde lumina. N-am prins nimic, o fi fost pe partea cealaltă.

Acum, la a treia ţigară, privesc o fată care coase în dreptul ferestrei, probabil s-a aşezat acolo pe cînd lumina de-afară îi bătea încă în ramă. Coase gobelin, aplecată, nu-i văd faţa, doar părul roşcat şi un umăr.

apă de gură. a se clăti după golire 3

2006-09-19T09:48:00.000+03:00

răspuns la o anchetă a suplimentului pe tema Dosariada: isterie sau necesitate?

Am să încep de aiurea: cred că cea mai eficientă formă de subminare a G8-ismului spălat şi încrezător în consumismul fiţos ar fi promovarea cu succes a mărcilor alternative. Nu, nu mă gîndesc la branduri călduţe, gen fair trade sau ozone friendly, ci la cele cu adevărat obraznice: Adibas, Powasonic, Plima, Heineker, Partidul Conservator ş.a.m.d. În cazul lor, vorbim de eficienţă economică, dublată - încă - de eficienţă subversiv-culturală. O subversiune obţinută, paradoxal, printr-un efort pervers de imaginaţie din partea consumatorului, un efort ce compensează penuria de resurse creative a producătorului.

Am să continui de-aproape: produsul (decons)pirat al securismului e şi el cît se poate de lucrativ în aria economică, iar pe tarlalele morale e, prin cîţiva reprezentanţi culturali, cît se poate de subversiv, ori măcar descumpănitor. Iar asta fără să presupună nici cel mai mic efort din partea beneficiarului de Securitate.

Mă trag şi mai aproape: cu un ochi (stîngul, bineînţeles!) atent la mai sus pomenitul crepuscul al imaginaţiei, voi examina cu celălat chestiunea supusă anchetei. Is... iste... isteri... Dar haideţi să facem noi un mic efort, doar pentru a nu-i da satisfacţie colaboratorului care, ieşind îmbujorat din sediul CNSAS, a rostit întîia oară cuvîntul. Un cuvînt pe care gîndirea leneşă a jurnalistului l-a preluat de-a gata, multiplicîndu-l în vorbă şi scris şi instaurîndu-l drept brand al chestiunii. Haideţi să ne imaginăm CNSAS-ul ca pe un fel de sweatshop (sînt sigur că se transpiră mult acolo) în care se lipesc etichete dezonorante pe căptuşeala de firmă a împricinaţilor. Şi haideţi să nu mai discutăm problema în termenii pe care ni impun ei - colaboratorii -, şi să căutăm un nou cuvînt, la fel de bine-simţit. Să zicem: isterÿe.

Spre deosebire de vechiul termen, ce conţinea o ambiguitate neproductivă şi peÿorativă (cine sînt east-ericii? cei care văd securÿşti şi colaboratorÿ peste tot? dar asta e paranoia! cei care spun că altele erau vremurile iar ei erau alţi oameni? păi, asta e schizofrenie! cei care spun că şi-au slujÿt ţara? asta e megalomanie!), aşadar, spre deosebire de ister... hm!, isterÿa mea e dătătoare de speranţe.

Voi începe cu un scurt istoric al isterÿei mele. La început, am manifestat doar reacţii de aversÿune faţă de unii dintre cei dovediţi ulterior ca turnătorÿ. Mă irÿtau (pînă la a-mi da presimţirÿ) verbiajul belicos al lui Carol Sebastian (Sebeszteyn), mătuşeala culturală (ah! Ferdydurke) a Monei Muscă, ÿehovismul mediatic al unor Dan Ciachir ori Iustin Marchiş. Pe Sorin Antohi îl vedeam rar şi, deşi spunea cam aceleaşi lucruri ca ceilalţi moralÿşti TV, îi savuram accentul de Iassy.

Acestea au fost, ca să zic aşa, primele sÿmptome. Dar lucrurile s-au agravat între timp. Acum, isterÿa mea îşi doreşte mai mult, ţinteşte departe şi turează la maxim motoarele imaginatsÿei. Isterÿa mea ar dori să vadă prăbuşindu-se întregul edificiu al intelighentsÿei, jurnalisticÿ şi politichÿei noastre moralizatoare. Ar dori să fie descoperite dosarele de Securÿtate ale tuturor inşilor lipsiţi de imaginaţie, din pricina cărora nu mai putem vorbi normal. Ale tuturor celor care aleargă de la un studio TV la altul, doar ca să prindă pauzele dintre reprizele de publicitate, şi doar pentru a-şi promova propriul ego. În Românÿa isterÿiei mele, securiştÿ cer azil politic în (Ay!) Cuba, iar colaboratorÿ lor apar la TV cu chipul în blur şi doar ca să prezinte starea vremÿ. În Românÿa asta, scriitorÿ nu mai scriu editoriale ci, pentru bani, cărţi poliţiste. Şi răspund numai la anchetele din Supliment în care-s întrebaţi despre prima iubire şi jucăriile de altădată.

David Berman. avanpremieră

2006-09-14T14:50:00.000+03:00

După ce-au plecat, hoţii au lăsat la locul faptei o pentagramă
desenată pe podea cu bandă izolatoare.
Peste o carte de telefoane deschisă cineva se masturbase
imaginîndu-şi orgii municipale
desfăşurîndu-se pe ecranul cenuşiu al calculatorului.
A zis ceva de “brutarul copil” -
asta fiind un fel de profeţie sau entitate din Chicago.
Încă tulburat de dimensiunile mingilor de softball,
de-abia întors de la şedinţa membrilor asociaţiei “Oameni împotriva Iubirii”,
am cumpărat şampanie, nişte flori sălbatice de plastic şi un exemplar din
“Satana îşi caută nevastă. Relatată de un martor ocular” a lui Charles Lamb,
am închiriat o maşină.
Toate astea pentru educatoarea ai cărei sîni
aruncă umbre peste cei inocenţi.

pink punkpink punk 1

2006-09-14T13:40:00.000+03:00

Burhezul neliniştitor: Stai să-ţi povestesc ce-am văzut aseară pe Discovery!
Punkistul iluminat: Of, dragule, nu ştii că nu-i frumos să povesteşti ce-ai văzut la televizor?
***
Burghezul neliniştitor citea şi el. Cel mai mult i-a plăcut Răţuşca cea urîtă a lui Andersen. După ce-a citit asta, a avut o adevărată revelaţie: s-a dus să-i ceară o lingură de ulei vecinului său, Punkistul iluminat.
- Pentru candelă, i-a explicat Burghezul neliniştitor vecinului.
- Aha, înţeleg! a exclamat Punkistul înţelegînd totul.

c.a. 01

2006-09-14T13:31:00.000+03:00

una din cele mai faine chestii făcute în ultima vreme, singura conformă programului de provocare a stuporii. la timişoara, un covor de carte în p-ţa operei, după o idee de tajo. eu, leac şi sorin neamţu am fost mai degrabă salahori. dar asortaţi cu anonimatul programului iniţial.

pink punkpink punk

2006-09-01T17:10:00.000+03:00

Se spune că, într-o zi, punkistul iluminat se plimba prin muzeul de artă. Exact în acelaşi timp, acelaşi lucru îl făcea şi burghezul neliniştitor. S-au întîlnit pînă la urmă în faţa unui Caravaggio minuscul.
- Cool! a o oftat burghezul neliniştitor privind cu coada ochiului către punkist.
- Marfă! a exclamat şi punkistul iluminat, în ochi cu o sticlire nebună.

humble plates

2006-09-01T16:36:00.000+03:00

If there's ever a problem, I film it and it's no longer a problem. It's a film
- Andy Warhol

apă de gură. a se clăti după golire 2

2006-09-01T15:59:00.000+03:00

Cărtărescu, în Jurnalul naţional:
"Am dat de o tableta a unui baiat tanar din Arad, in care scria ca-l enervez. De ce? Fiindca public in Jurnalul National s-apoi imi adun articolele in carti. Asa ceva n-ar trebui sa faca un scriitor, dupa parerea lui. Eminescu si Caragiale, nu ca m-as compara cu ei, n-ar fi trebuit sa scrie in presa, ci sa manance scanduri. De altfel, si ei ii enervau pe destui la vremea lor."
E mişto că mă face băiat tînăr. Putea să mă facă mucos. Mucos şi nevrotic.
Oricum, de ce nu se compară cu Cehov?
Sau cu Becket?

10 FUMIGAŢII PENTRU LITERATURĂ

2006-09-01T15:55:00.000+03:00

1. Fiţi creativi. Creativitatea e cea mai eficientă şi onorantă formă de subversiune.
2. Creaţi o stare de ameninţare impersonală. Neliniştea va obliga criticii, publicul, editorii să caute soluţii.
3. Deconspiraţi orice compromis. Ţineţi o evidenţă strictă a acestora. Propuneţi publicarea, o dată la 5 ani, a unui dicţionar al autorilor compromişi. Nu ezitaţi să vă autoincludeţi.
4. Interziceţi cuvintele: avangardă, generaţie, tradiţie. Sînt gregare, lipsite de valoare euristică şi încurajează perspectiva istorică.
5. Nu alcătuiţi topuri sau liste de autori: e un exerciţiu de autoritate cu totul blamabil. Nu comentaţi aceste topuri. Nu citaţi nume de autori contemporani. Criticii vor face întotdeauna conexiuni inadecvate.
6. Nu acordaţi exemplare gratuite criticilor literari. Efortul financiar la care îi veţi obliga va duce pînă la urmă la o minimă responsabilizare a actului critic.
7. Propuneţi un moratoriu de cel puţin 5 ani tuturor premiilor literare. Veţi fi feriţi de ispită o bună bucată de vreme. Supuneţi juraţii unui test grilă din conţinutul operelor nominalizate.
8. Nu vă măsuraţi valoarea în funcţie de oamenii importanţi pe care-i cunoaşteţi. Gloria nu este contagioasă.
9. Impuneţi-vă textele. Folosiţi mijloace de publicare alternative, adoptaţi cel puţin 3 pseudonime, publicaţi-vă cărţile la edituri diferite, obligaţi-le să păstreze discreţia.
10. Subestimarea este obligatorie. Dar nu de dragul modestiei. Nu vă prefaceţi că nu ştiţi ceea ce ştiţi.

apă de gură. a se clăti după golire 1

2006-09-01T15:48:00.000+03:00

Chiar şi în productiile ei mai mediocre, poezia noastră îşi păstrează cel mai adesea strălucirea. Să fie aici un mister al liricităţii noastre funciare? Ioan BUDUCA, în Ziua

Luminiţa Marcu m-a "ras" pur şi simplu, într-o cronică fără cap şi coadă, în care-şi dă singură cu stângu-n dreptul. Aştept cu nerăbdare să scrie Iovănel, Terian, Teodora Dumitru, Manasia, Chivu sau Ciotloş.

Claudiu Komartin, în Egophobia, nr. 9-10

sam lipsyte. o teorie a artistului

2006-09-01T15:25:00.001+03:00

Să presupunem trei copilaşi pe o plajă. Să presupunem că stau pe-un cearşaf întins pe nisip şi colorează nişte cărţi de colorat. Primul copil întinde febril culoarea, se agită, umbreşte, însă doar în interiorul liniilor ce conturează forma: o cochilie, un far. Cel de-al doilea copil, surd la orice comandament exterior, trece cu creionul peste linii, trasează altele, găseşte forme în interiorul formelor, scoate la iveală un fel de sălbăticie pînă atunci invizibilă. Al treilea copil, o fetiţă, nu colorează deloc. E distrasă de moliciunea creionului, de senzaţia că acesta s-ar putea topi sub dogoarea soarelui. Se joacă cu el printre degete, încearcă să-i înţeleagă proprietăţile. Trei puşti. Întrebarea e: care dintre ei e artistul? Să fie cel care ia lucrurile aşa cum sînt, cel care încearcă să smulgă lumină din limitare? Să fie cel care trece de partea cealaltă? Sau poate că-i cel de-al treilea, cel care nu face altceva decît să contemple unealta pe care-o ţine în mînă? Desigur, nici un răspuns nu-i adevărat. A existat un copil, o fetiţă, ea era artistul, dar a murit înecată în mare cu cîteva zile în urmă. Ceilalţi copii sînt nişte ticăloşi, pîngăritori ai armoniei, violatori de suflete. Deocamdată continuă să coloreze, sau să nu coloreze, să se concentreze asupra infinitei risipe a atomilor. Nu se văd decît pe ei înşişi. Marea îşi sparge valurile de ţărm. Soarele scoate un sunet. Fluxul aduce la mal cadavrul fetiţei înecate, prins în ghirlande de frunze ce seamănă cu nişte bancnote mototolite. Nimeni nu-şi făcuse speranţe prea mari.