coperta întinsă

cam așa o să arate.
mai am de adăugat mulțumirile.
aici doar pentru: neamtus și corcoran

cu urechea lipită

unul din filmele de pe "răufăcătorul vorbește"

revin totusi.

e ceva despre care vorbisem demult cu dan sociu si viviana.
n-am indraznit sa arat nimic, fiindca nu mai sint in stare sa articulez nimic.
nu e nimic in mine acum care trebuie aratat.
dar astea sint versuri de sociu. asa ca indraznesc.

am fost descoperit dupa inchidere

IMAGINI VIRTUALE. Stil dublu rafinat

Lucia Simona DINESCU

Blog-ul lui Catalin Lazurca este, din pacate, cam anost. Aradeanul nu e prea consecvent in insemnarile sale, iar grafica lasa de dorit. Tematic, dublurafinat.blogspot.com este bun doar in putinele postari literare, adica in vreo doua bucati de proza. Designul, desi pleaca de la o idee promitatoare (un joc combinatoriu, destul de abstract, dar coerent si asortat in dimensiunea intregului, un joc intre trei culori reprezentate ca niste cercuri pline), are o punere in practica mai degraba insipida. Nici in privinta receptarii lucrurile nu stau prea bine. Autorul Celebrului animal nu reuseste sa-si adune cititori activi care sa lase comentarii pe blog, desi unele texte postate ar merita sa fie discutate.

Catalin Lazurca s-a descurcat mai bine in romanul sau tiparit decit in spatiul virtual, cel putin pina in prezent. Desi are un titlu inspirat (Dublu rafinat), insotit de credinta ca „spre deosebire de virtute, stilul nu cere exemple“, blog-ul nu este, conform asteptarilor prime ale cititorilor de literatura, un excurs pe marginea stilului si nici o scriitura cu grija deosebita pentru stil, inclusiv pentru demersul aflat la antipodul sau, anticalofilismul. Si nici un joc conceptual intre etica („virtute“) si estetica („stil“). Ideea de esenta fina implicata in titlu si motto pare mai degraba a avea sorti de izbinda intr-o posibila interpretare. Oricum, ca orice act de creatie, blog-ul iti atrage o responsabilitate, altfel se intoarce impotriva ta, ca un Frankenstein. De creatia on-line trebuie sa te ocupi, ca de un „celebru animal“, caci altfel moare in anonimat.

Putin „anarhism“ nu ar strica acestui jurnal on-line, o zgindarire a relatiei dintre biografie si fictiune, operatiune excelent dusa la capat in roman. Spre deosebire insa de roman, blog-ul pare patruns de un spirit blazat. in productiile sale underground, de la revista ca si cum la volumul de proza scurta Nu, zaet, pagadi!, este o infuzie de demolare necesara in punctele inghetate ale literaturii, dar si o reconstructie literara prin angrenarea unei prietenii aradene (Vasile Leac, Florin Maduta, T.S. Khasis sau Casis). Pe Dublu rafinat apele par a se fi calmat, cu exceptia poate a celor 10 fumigatii pentru literatura, un fel de cod al manierelor subversive, dar care ard cam fara fum.
Printre textele bune se afla: Cum sa nu scrii un articol, o proba de cinism si malitiozitate sociala. E multa autoironie intr-o bucata atit de scurta de fictiune, a unui narator care pretinde ca: „eu caut realitatea, asta ma doare“. in acelasi timp trimiterile acide la optzecism sint transparente: „Din tren se vad foarte bine anii ’80. Caile Ferate Romane sint foarte optzeciste“. Totusi, Momentele lui Caragiale traiesc in schita lui Catalin Lazurca, la fel de bine cum vietuiesc in scrierile optzecistilor. Cit priveste stilul, mica naratiune este intr-adevar fin lucrata, o bijuterie cu intorsaturi elegante si cu sclipiri inflamabile. Aradeanului caruia ii ies atit de bine scenele de farsa si diversiune, de satira si distopie, cu treceri de la burlesc la terifiant sau de la parodie la atrocitate si cu un strop de Urmuz, se rezuma aici la o combinatie stranie si fericita intre umorul englezesc si cel caragialian.

O alta bucata bine scrisa, Obiectiv supravegheat, contine citeva note extinse de jurnal: insemnari de boala, dar fara atrocitatea blecheriana, mai degraba marturii ale unui eu rasfatat ce-si face autoscopia de dragul complacerii in cocolosisme: un „bucolic indus chirurgical“, cum se exprima el insusi. Auto-expunerea este reusita si nu duce lipsa de autenticitate, in ciuda sentimentalismului afisat, uneori retinut, alteori ironizat. Pacat ca nu exista o continuare a acestei „povesti“, a mijirii relatiei cu asistenta! Cititorului ii ramine sa continue mintal naratiunea, in timp ce naratorul pare ca nu vrea sa-si depaseasca convalescenta si, poate din cauza asta, autorul lasa totul suspendat. Inclusiv blog-ul.

radioplictisitor

radioplictisitor se muta aici.
cu citeva mici retusuri.

cum să nu scrii un articol

Am uitat cum e cu Săgeata Albastră. Cîţi oameni încap în ea? E cu locuri scrise pe bilet? Se vînd bilete peste capacitate? Şi ce te faci dacă urcă o tanti-n etate? Te ridici şi-i cedezi locul? Nici o problemă, doamnă, eu nu merg decît pînă la Salonta. Dumneavostră? Călătoriţi departe? Probabil că da. Aveţi în braţe o carte. O carte aşaaaa de groaaaasă... E clar că mergeţi departe cu ea. E greu de citit aşa ceva. E greu şi de scris. Dar atrage atenţia. Eu nu prea citesc pe tren. Poate nişte ziare. Am rău de mişcare, mă plimb pe culoare, mai cobor în gare, mai trag o ţigare. Şi mă uit pe fereastră. Odată, din Săgeata Albastră am văzut căprioare. Multe-multe. Dar ce contează cîteva căprioare, eu caut realitatea, asta mă doare. Din tren se văd foarte bine anii 80. Căile Ferate Române sînt foarte optzeciste. Mie aşa mi se pare, că-i tot o treabă de acomodare. Un prieten m-a învăţat cum să mă uit pe fereastră. Cică să fiu atent la muşte. Cum bîzîie ele din aripioare, pe fundal de răzoare cu soare ori peste clădiri de abatoare. Poţi spune: e şi asta o muncă de interpretare. Mă şi gîndesc: cum ar fi să închizi o muscă într-un binoclu? Tare cred c-ar începe să-ţi pută totul. Şi-atunci, ce să faci? Să striveşti biata creatură cu ziarul? Ce-o să zică lumea? Că eşti crud şi n-ai simţăminte. Că i-ai scos la iveală măruntaiele de exhibiţionist ce eşti. Dar ce ne facem, doamnă, dacă musca vi se aşază pe coc? Ne facem că n-o vedem, n-o auzim? Ne dăm coate şi ne hlizim? Şi dacă sărmanul dobitoc se face în păr ghemotoc? Atragem frumos atenţia: doamnă, se pun muştele pe dumneavoastră, mai mişcaţi din cînd în cînd cîte ceva. Dar cine eşti dumneata? Cum cine sînt, doamnă? Adineauri v-am cedat locul! Adică cum, tinere, eu stau pe locul dumitale? De mai bine de cîteva lanuri cu cereale, plus un deal şi o vale. Dar nu vă faceţi probleme, staţi bine acolo unde staţi. Atunci, cum îţi permiţi să mă pocneşti în cap cu ziarul? Dar, ce-aţi vrea, doamnă, să vă lovesc cu dicţionarul? Obraznicule, sînt sigură că nici măcar n-ai bilet. Vai, doamnă, dar eu nu obişnuiesc să călătoresc cu naşul. Ba, dimpotrivă: eu decontez! Sînt invitat undeva să conferenţiez. Aha, am înţeles. Aşa sînteţi toţi: vă daţi anarhişti, dar vreţi la clasa-ntîi, cu acceleratul. Şi, pe urmă, să vă plătească statul. Aveţi dreptate, doamnă, îmi cer iertare, aveţi dreptate. Păi, vezi că se poate? Ia, vino un pic mai aproape! Unde ziceai că cobori? Ehe, dar e cale lungă pînă acolo. Nu se ajunge cu una cu două. Ai să oboseşti, fără îndoială. Hai, că te ţin eu în poală.
(va urma)

david berman: farmecul lui 5.30

E-o zi prea frumoasă ca să citeşti un roman cu acţiunea plasată în Anglia.

Sîntem în marja de cîţiva inci a distanţei perfecte faţă de soare,
cerul e de mure cu frişcă
iar vîntul e cald ca aerul dintr-o anvelopă.
Pînă şi pietrele de mormînt
par gata să se ridice şi să spună: “Bună! Numele meu e...”

Mi-e deja bine că stau pe verandă,
cu gîndul la Kermit Roosevelt,
urmărind cu privirea o furnică
ori plimbîndu-mă prin curte la ureche cu un telefon fără fir
ca să aflu că ea o să ajungă pe seară.

Într-o zi ca asta, ceea ce pare o nenorocire îndepărtată
se dovedeşte a fi ceva cu putinţă de atins, iar prelatele şi anostele telefoane
de curtoazie sînt altfel apreciate
în vreme OK-uri accidentale răsună în curtea din spate.


În dimineaţa asta am descoperit tuşele roşiatice din cola
atunci cînd am ridicat paharul în lumină
şi am mai găsit şi o lanternă fiţoasă într-o canadiană
pe care-o puneam deoparte pentru la iarnă.

Toate astea mă duc cu gîndul la momentul în care, după ce-ai şofat o vreme,
îţi dai ochelarii de soare jos de pe nas ca să-ţi dai imediat seama că
nu-i chiar aşa de tîrziu şi că-i încă lumină afară.

Cred că ştii ce vreau să spun,

e genul de camaraderie ce se iscă acum în oraş, prin locuri
publice. Nu vei auzi, repetate la nesfîrşit, cuvintele “dramaturgie” sau “astăzi inspecţie”.
Sîntem prea ocupaţi să ne-avem ca la cataramă.

Mi se pare că regulile sînt înlăuntrul regiunilor şi că regiunile se află în reguli,
e tare bine să spui asta, e-o chestie de care-s aproape sigur că-i adevărată, aşa cum
stau afară în soare.

Apoi s-o repet, înconjurat de prieteni, cu vocea pătrunzătoare
a unui senator de secol nouăsprezece, doar ca să ne amuzăm.

Pe scările tribunalului stă un tip timid ţinînd deasupra capului
o pancartă pe care scrie “Păi, mie-mi cam plăcea Reagan”. Tipul întoarce capul după o
fată frumoasă care trece pe acolo, ţinînd lîngă obrazul îmbujorat
o sticlă tocmai scoasă de la gheaţă.

Îmi zîmbeşte iar eu mă las purtat de închipuire, o văd ieşind în oraş
ca să-şi cumpere o loţiune de la drogherie.
Cînd ar ajunge acasă, s-ar unge cu mare grijă înainte de a trece-n
salon ca să asculte discuri din ’78, bînd un gin tonic
lîngă altarul domestic închinat lui James Madison.

Într-un oraş de dimensiunile astea, n-ar fi imposibil să fiu invitat
să rămîn peste noapte.

De fapt, hai să punem un pariu:

Cîndva, în viitor, îmi voi aduce aminte de ziua de azi. Pun pariu
că-mi voi aminti cum m-am plimbat prin parc la cinci şi jumătate,
ora mea favorită, apoi cum am găsit pe o bancă două halbe
pline cu bere proaspătă şi rece.

Şi-mi voi aminti cum prietenul meu Chip a apărut şi el
cu o mască de baseball atîrnîndu-i la brîu şi cum am spus

mă bucur că te văd, stai jos, ia o bere, ce mai faci,
şi cum m-a privit şi el, cu soarele reflectîndu-i-se în lentilele de contact
şi cum mi-a spus, excelent, tu ce mai faci