HEIL DISNEY: placa poneiului primordial şi ursul carpatin

 


Faza cu poneiul diplomat român la NY îmi aduce aminte de un episod din Seinfeld în care, în subtext, există o mică acuză de antisemitism din partea familiei. Asta fiindcă Seinfeld afirmă în timpul unei mese că i-a dispreţuit întotdeauna pe copiii posesori de ponei. Unul dintre aceşti copii fusese însă şi o mătuşă de-a lui Seinfeld, evreică emigrată din Polonia.

Am descoperit că şi eu sînt posesor de ponei, am unul cu copite magnetice care, după cum se vede, se învîrte pe unica placă, aceeaşi placă, a unui patefon. Pe crupă nu are o svastică ci, mai puţin istoric al religiilor fiind el, un soare pur şi simplu. Dar svastica e un simbol solar, veţi spune. Păi, asta înseamnă c-am găsit poneiul primordial. Iar întoarcerea asta către începutul-începutului, dincolo de Cristian Neagoe, ICR şi Patapievici, mă îndeamnă să duc lucrurile şi mai departe. Dar nu mă mai pot lămuri defel.

Postez însă un fragment a ceva scris prin 2005. Nu spun de cine, fiindcă poneiul nu-i ponei, e urs. Dar ursul ăsta e clar neonazist şi antisemit. Judecaţi şi voi. Celelalte personaje sînt Roboţel, Creionel, Bălănel şi Miaunel.

Roboţel face istorie

- Evrika! Evrika! s-a auzit din biroul lui Roboţel într-o după amiază.
Au rămas cu toţii peste program, au făcut şedinţă.
- Iată-l! a mai urlat Roboţel o dată, desfăcînd planşa. Îi vom spune PNB – produsul naţional brut.
- Brut? s-au mirat toţi, holbîndu-se la ceea ce părea a fi un ursuleţ. Au ridicat apoi privirele întrebătoare.
- Un ursuleţ de pluş cu butoane! le-a explicat Roboţel plin de entuziasm.
- Aha! au exclamat ei. Un ursuleţ cu butoane!
- Patru! a spus Roboţel.
- Patru, au repetat ceilalţi.
- Dacă apeşi pe primul zice: MAMA! a continuat Roboţel.
- MAMA! s-a bucurat Miaunel.
- Pe al doilea, zice: MAMĂ, NU MAI DA!
- Oho! au ţipat la unison ceilalţi.
- Dacă apeşi pe al treilea, ursuleţul merge şi se aşează la coadă la finanţe! a spus repede Roboţel.
- Coooaaadăăă! l-au încurajat prietenii săi.
Aşa că Roboţel a continuat:
- Iar dacă apeşi pe ultimul buton, recită pe de rost manualul de istorie de clasa a IV-a.
- ISTORIE! ISTORIE! ISTORIE! au început să-l aclame cu toţii.

[...]


Biografie III (extras din primul interviu acordat de PNB revistei Star)

- Cu cine votează PNB?
- Cu aceiaşi!
- Naufragiat pe o insulă pustie, ce carte aţi prefera să aveţi cu dumneavoastră?
- Nu o carte, un film, unul de Sergiu Nicolaescu.
- Actorul dumneavoastră preferat?
- Sergiu Nicolaescu tînăr, De Vito copil.
- Credeţi în reîncarnare?
- Mai degrabă în reciclare.
- Dar, dacă totuşi, în cine aţi dori să vă reîncarnaţi?
- În Sergiu Nicolaescu tînăr.
- Cum arată pentru dumneavoastră femeia ideală?
- Aici sau în Spania?

Revedere

- Ghiciţi de cine am dat la salonul de piercing? i-a întrebat într-o zi Miaunel.
- De cine? au sărit toţi.
- De Pătrăţel!
- Ei, nu mai spune! Ce mai face?
- Face bine!
- Adică? a mîrîit Creionel.
- E tatuat peste tot, ras în cap şi neonazist, a răspuns emoţionat Miaunel.
- Pe cine crede el că păcăleşte? a rîs Bălănel.
- Eh! a oftat Miaunel.
- Curvă ordinară! a mîrîit Bălănel.
- Porc fascist!


Vicii de fabricaţie

Au trebuit să-l retragă de pe piaţă pe PNB. Au presupus că de vină a fost piercingul executat de Pătrăţel. Nu puteau fi siguri, însă li s-a adus la cunoştinţă că, dacă apăsai simultan pe butoanele nr. doi şi trei, PNB exclama:
- Heil Disney!

De ce mi se pare Silviu Gherman genial?

Sigur, ne putem lua toate precauţiile de pe lume atunci cînd folosim cuvîntul ăsta. Eu am să-mi iau una singură: mă recunosc martor al unei manifestări de geniu atunci cînd sînt stupefiat. Cînd mă aflu în faţa a ceva nou-nouţ şi nu pot descifra mecanismele care au produs acel nou. Cam asta ar fi.

Am vrut să văd dacă, la trei ani de la întîlnirea mea cu ce scrie Silviu / Leon Wahl, stupoarea a rămas. Mi se pare că da. Pun mai jos cîteva poeme, din cele pe care i le-am publicat pe vremuri in ca şi cum. Mai multe, mult mai multe, pe pagina lui de pe clubliterar.

Aşadar:

establishment

o crapă-te establishment
nu te strica de tot
crapă-te puţin

lasă loc pentru furnicuţe
şi săbii ascuţite
de samurai

establishment
cum să te las întreg
cum să mă privesc în oglindă
dacă tu rămâi întreg?

când te-ai stricat
m-am urzicat
ai prosperat
m-am ofticat

n-are omul linişte cu tine
înţelegi ce vreau să spun?
tu eşti cu woody allen
şi feminismul
eu sunt cu glenn close
şi maoismul

tristeţe foarte foarte rece

din cauza vântului
stâlpii tremură
nisipul acoperă frunzele

din iarbă
ies păianjeni
o conservă goală se rostogoleşte printre pietre

pe cerul albastru trece
mărunt ca un cursor
un avion deturnat

Balada jandarmilor de la Muzeul de Artă

patrulăm trulăm
în jurul muzeului
să apărăm părăm
tablourile

haiku nr.46

numit şi Poemul Desfiinţării

îţi asumi responsabilitatea pentru câinele tău, măi


mengele nu mengele

când eram eu mic m-am bătut cu unul. mi-a dat pumni la ficaţi şi mi-a tras picioare în burtă. chestia s-a terminat indecis, dar eu am zis că de fapt am făcut experimente pe el. şi am notat pe o hârtiuţă: am făcut experimente pe el. acum, când reflectez la vremurile alea tulburi, pot să spun cu mâna pe inimă că într-adevăr, am făcut experimente pe el. am avut şi grup de control, şi ipoteză, şi după o săptămână de diseminare am tras şi o concluzie: concluzia era că am făcut experimente pe el.

Andrei Corbea-Hoisie - turnatoria strict privata

"În legătură cu istoria vieţii mele un răspuns", asa se intittuleaza, cam lacramos, un material publicat de Andrei Corbea-Hoisie in ultimul numar (disponibil pe net) al Observatorului Cultural.

Scandalul din jurul expozitiei ICR New York si prestatiei lui Cristian Neagoe (de scriitor, artist si iubit) a facut aproape uitat precedentul zbucium: cel provocat de scrisoarea stupefiata a Hertei Muller, scrisoare dublata de mesajul cel putin ingrijorat al lui Richard Wagner. Ambele vizind prezenta a doi turnatori la o manifestare girata de ICR in Germania, manifestare la care prezente principale faceau Sorin Antohi si Andrei Corbea-Hoisie. Colaboratori dovediti ai Securitatii, ultimul ambasador la Viena, demisionar in urma dezvaluirilor. Si pasibil de pedeapsa penala, din cite stiu eu, pentru fals in declaratii.

In fine, istorie veche. Ce e un pic mai nou in aceasta chestiune este mutarea accentului, in chestiunea culpei colaborarii, dinspre o responsabilitate morala publica, inspre o drama strict privata. Spune Andrei Corbea-Hoisie: "am demisionat din funcţia pe care la acea dată o deţineam ca ambasador al României în Austria, pentru ca problemele mele private să nu apese asupra reprezentării diplomatice a ţării". Iar, ceva mai incolo: "un verdict pe care îl consideram arbitrar şi nedrept mă va expune pe mine, dar mai ales familia mea, unei agresiuni mediatice şi mai brutale."

Cu alte cuvinte, nu faptul ca Securitatea avea un ambasador intr-o capitala importanta ar fi intinat reprezentarea diplomatica a tarii, ci faptul ca acest colaborator a fost deconspirat. Si, desigur, ceea ce era de salvat, nu era onoarea, de pilda- prin cainta publica, ci linistea familiala, cuibusorul strict privat.

Ceea ce m-a indignat la culme. De parcă, daca e sa privim catre partea, totusi, adversa multa vreme domnului Corbea- Hoisie, adica spre cei care au avut de suferit in vremea comunismului, ar trebui sa identificam istorii strict private. De parca arestul, tortura, moartea, ori macar frica si foamea ar fi experiente care ne privesc pe fiecare in plan personal. Desigur ca, pina la urma-urmelor, asa si este, insa societatea nu functioneaza avind reper absolutul. Legile ar fi inutile si inaplicabile, daca ar fi asa.

Pe urma, domnul Corbea-Hoisie incearca sa invoce cazul lui Eginald Schlattner, care si-a recunoscut public vina de a fi colaborat. Neluind in seama faptul ca romancierul german din Sibiu n-a fost deconspirat ci a recunoscut public , Corbea-Hoisie invoca intelegerea de care au dat dovada confratii intelectuali in acest caz, cu "infinite nuante". Nuante pe care, probabil, le-ar dori subliniate si in cazul sau. Desigur, exista nuante in spatele oricarei faradelegi, furtul unei biciclete poate fi romantic, o piine se fura de foame, iar un milion din spirit de aventura. Insa cred ca, daca ar fi sa pledeze in astfel de spete, domnul Andrei Corbea-Hoisie n-ar invoca asemenea circumstante infinit nuantate.

La final: poate nu m-as fi intins asa de mult cu aceasta poveste, insa o postare la subsolul textului lui Andrei Corbea din Observator Cultural, postare scrisa de dimineata devreme, dar care n-a fost moderat nici la aceasta ora, si-a facut loc incet incet in mintea mea.

pasta vietii si ce se mai poate recupera

Tavi e un bun prieten de-al meu, cel mai vechi, ne stim de vreo 25 de ani, cam asa. De mici. Tin minte ca alerga repede, era mic de statura, facea flic-flac, centra bine si lua bataie de la toti profesorii. De la el pornit scandalul cu profesorul Parvu, scandal descris in Celebrul animal. In fine, Tavi a crescut si s-a apucat de afaceri. A prosperat incredibil. Acum ceva vreme m-a solicitat sa-i gasesc un nume si o identitate pentru o companie care sa vinda mobilier institutional prin catalog.

Am inceput asadar sa facem iarasi afaceri impreuna, dupa ce, in adolescenta, am facut amindoi un fel de bisnita cu piese de schimb, eu, iar el cu marfa turceasca. Azi ne-am intilnit din nou pentru un fel de sedinta de lucru. Ma rugase de fapt sa-l ajut sa-si recupereze un fisier sters de pe un stick. Am un programel care face asta. (Poate fi gasit aici, e foarte util si prietenos).

In fine, dincolo de recuperarea salvatoare a unui fisier de afaceri, mi-a fost dat sa arunc un ochi peste toata istoria fisierelor sterse de pe stick. Cel mai interesante erau cele de muzica, cuprinzind: un the best of queen, o gramada de joe cocker, ceva eurythmics plus alte citeva chestii optzeciste. cea mai tare chestie era o melodie de nirvana, am uitat care, poate singura.

mi-am dat seama atunci cit de mult am imbatrinit. ca tavi, care parea ca nu mai iese din copilarie, pe urma dintr-o perpetua pubertate, are acum vw passat si asculta ceea ce mi-a fost dat sa descopar. si ca eu le spun fetelor mele ca mark knopfler e cel mai mare chitarist ever.

o lucratura publicitara

a fost o campanie in care trebuia promovata o companie imobiliara. am ales papucii de casa ca personaj principal, ca element domestic de maxim confort si familiaritate. chiar un grad destul de inalt de intimitate. residence e un ansamblu de blocuri din centrul orasului care viza o nisa upper middle-class. namingul la "residence" nu-mi apartine, eu cam fug de englezisme :)

citeva poze din albania. de la periferia tiranei.

 
 
 
 

am fost vara asta acolo si m-as intoarce oricind. poate la anul.
nu asa arata toata tirana, in centru e frumos, doar ca te sperie multimea de SUV-uri din care presupui ca poate cobori un tip mare si tare care sa te turteasca

experiment cu singe coagulat :)

cu mare frica dau din cind in cind cautare pe google "raufacatorul vorbeste" ca sa vad daca, printr-un mic miracol, l-a mai citit cineva. aproape nimeni. totusi, o chestie made my day. cineva face o lista, in genul teroristei, cu carti cumparate-de cumparat. sint si eu acolo. dar asta inca nu-i mare lucru :)

fata scrie si poezie, dau de ea pe poezie.ro, si-mi place. mai putin subtitlul, pe care eu l-am pus ca titlu de postare. si totusi, ce-mi place? stau si ma gindesc, stau si ma gindesc. pina la urma, imi dau seama. citeva fraze, cele mai bune, le scrisesem eu in "raufacatorul". asa ca, fericit, anunt pe aceasta cale!

fara sa dau citate comparative, mi-e cam jena

Cristian Neagoe si administratia

E greu să caute ceva un scriitor in administratie.
Dar Cristi Neagoe n-a ajuns la ICR pentru ca e un tip creativ (creator) ci pentru ca a functionat o vreme buna ca PR-ist al unui brand cultural puternic. Si-a probat, cum ar veni, capacitatile administrative. E atacat acum pentru ceea ce scrie si, ha-ha, pentru ce pozeaza iubita lui. Nu-mi vine sa-mi dau cu parerea despre libertatea de expresia, confuzia autor-personaj, nici nu ma omor dupa ceea ce scrie Cristian Neagoe, dar cred ca pot spune ceva consistent :) in apararea lui, ceva care ar putea da de gindit si buzurilor.

Eliade era atacat de Ministerul Invatamintului, sau cum se chema prin 36-37, pentru proza pornografica. Se solicita, prin vocea unui Constantin Kiritescu, un mare futacios al administratiei ("directorul de canapea", spaima junelor profesoare) demiterea sa de Universitatea Bucuresti. Eliade da el in judecata ministerul si cere 1 leu despagubire. Procesul sufera aminari peste aminari, pina in momentul in care o dictatura, cea carlista, pune capat tututor litigiilor dintre minister si angajatii sai (nu e clar daca doar in cele in care angajatii erau petenti). Eliade ajunge in 1940 diplomat, consilier cultural la Lisabona, trimis fiind acolo de un partid de extrema dreapta, revendicat de la ortodoxie.

O dovada ca oamenii vorbesc mult, fara sa fie prea atenti la ce spun.