Apropos de aşa-zisul marketing şi "ghilimele"

Nu ştiu dacă Biserica are o poziţie faţă de aşa-zisele schimbări climatice. Sînt aproape sigur că Biserica Catolică are una (hai să ne informăm). Oricum, ce pot vedea cu ochii mei e că cei care au bunul obicei de a merge duminica la biserică sînt oameni foarte sensibili la frig. Adică oameni cu jerseele la îndemînă. Cum scade temperatura cu cîteva grade, cum a fost duminica asta, de dimineaţă cu un pui de toamnă, se umple biserica de sfetere. Şi nu zic de tanti şi babe, ci de tineri, mai blînzi sau mai aprigi, seminarişti sau ascorişti, ce-or fi ei.


Apropos de frig, o raită aiurea azi pe wikipedia mi-a dezvăluit numele unui cercetător polonez al Antarcticii, coleg pe Beagle cu Racoviţă (wikipedia nu are un articol despre speologie). Îl cheamă - şi nu e un pseudonim - Arctovski. E un pic ironic faptul că nu s-a ocupat decît de sudul îngheţat, dar s-a ocupat bine. Există acum o peninsulă, un golf, un vârf şi alte chestii antarctice care-i poartă numele.

Apropos de nume: oamenii de ştiinţă au pseudonime? Sau oare doar artiştii? De fapt, nu artiştii, ci oamenii care au o activitate publică oarecum subversivă. Bloggeri, revoluţionari, dictatori şi răufăcători (acel a.k.a.). Geografia foloseşte pseudonime? Sau ţara lalelelor, sfîntă şi a soarelui răsare sînt nume de alint şi atît? Cred că da, fiindcă pseudonimul ţi-l alegi singur şi-l foloseşti cu consecvenţă. Dar în economie, există? O să auzim vreodată de Windows Vienna, pseudonimul lui Windows Vista? Dar Apple şi Mac ce sînt? Unde începe Apple-ul şi unde începe Mac-ul? (hai să ne informăm). Este Volvo doar un pseudonim al Ford-ului? Sau, de fapt, produsele poartă pseudonime inainte de a purta nume, adică în variantele beta (Dacia Steppe, Windows Longhorn, et.) Pentru ca apoi, dacă au succes, să nască alte pseudonime, aşa zicînd bastarde de astă dată: Panasony,Adibas, etc.?


Apropos de aşa zicînd, nu vă enervează abuzul de aşa-zis-uri? Astea-s un fel de ghilimele? Sau ce? Am auzit pe cineva spunînd de Jocurile aşa-zis Olimpice. Exact aşa. Era în contextul războiului din Georgia şi probabil că în mintea lui "olimpic" e sinonim cu "pacifist".

Oricum, apropos de ghilimele, le-am găsit, tot citind la Ion Iliescu, o întrebuinţare geopolitică. De pildă: cum s-ar putea referi preşedintele Ahmadinejad la Israel? I-ar putea spune: "Ţara" Sfîntă. Sau Ţara "Sfîntă"? De ce să spui "aşa zisele republici separatiste", cum am auzit de atîtea ori? E suficient să scrii "Osetia" de Sud şi-ai rupt regiunea de Rusia, cu a ei adevărată şi singură Osetie "de Nord". De ce să-ţi tot iei precauţii cu "cetăţeni români de etnie romă"? Spune-le "cetăţeni" români de etnie romă. De ce să negi cifrele Holocaustulului? Scrie simplu: "Holocaustul".

România: o ţară de ţărani

M-am gîndit să nu mai parazitez alte onorabile bloguri şi să-mi las rîndurile să zboare mai mult pe-aci. Un post al textierului mi-a provocat luciditatea, însă am să-mi permit să-mi las şirul gîndurilor să se desfăşoare aici. Mai întîi, un motto pentru titlul "o ţară de ţărani":

Un localnic de numai 20 de ani, “copil de bani gata” cum este cunoscut în zonă, a trecut cu bolidul său, un BMW X5, peste doi turişti aflaţi la plajă, la câţiva metri de Obelisc.

Care sînt simptomele ţărăniei române de azi? Mai noua inadecvare şi mai vechea făloşenie. V-aţi întrebat vreodată: de ce e aşa de mîndru ciobanul de brînza sa? Dar ardeleanul de pălinca lui? Oare ce-ar trebui să facă? Nu stau brînza şi pălinca în natura lucrului său? Oare faptul că sînt bune pur şi simplu, nu extraordinare, nu rezultatul unei trude de rafinare, e suficient motiv de orgoliu? Mie mi se pare că nu.

Dar referinţa la tradiţii a unor mărci, tot alimentare - Napolact: ca odinioară, cu personaje fake ca-n Sadoveanu, sau Pate Sibiu cu ambalajul easy peal, locul conservat în care tradiţia se păstrează cel mai bine, învelită într-un ştergar cu logo, toate astea cum vi se par? Probabil vînd, n-am date.

Însă ne putem sprijini pe asemenea experienţe publicitare atunci cînd ne gîndim la un brand al unei "ţări de ţărani"? Fiindcă mie mi se pare că asemenea referiri la tradiţie, la natura curată din vechime şi din copilăriile noastre la ţară nu fac decît să conforteze ipocrizia consumatorului român. Un consumator suferind de inadecvare şi, ca atare, halucinînd :) trecutul. Găsiţi-mi 5 restaurante în Ro în care să poţi mînca ciorbă de lobodă şi-o să-i cred pe românii care cred cu sinceritate în păstrarea tradiţiei culinare, atîta cît, nu prea multă, e.

Dacă însă putem admite că, profitînd de ipocrizie şi făţăreală, asemenea campanii cu ţărani cuminţi şi evlavioşi prind bine unui brand alimentar local, putem oare extinde experienţa pînă într-acolo încît să propunem constuirea unei strategii de brand de naţiune în jurul realităţii "România: o ţară de ţărani". E bine să pornim de la o realitate. De fapt, e singura cale. Dar care ţărani?

pentru că farmecul glumelor slabe este uneori irezistibil

 

Pentru că apucasem să promit, e drept cu jumătate de gură.
Iar ca supliment, un text scris acum vreo doi ani parcă, plin de igreci.

In Romanya isteryiei mele, securisty cer azil politic in (Ay!) Cuba

Voi incepe cu un scurt istoric al isteryei mele. La inceput, am manifestat doar reactii de aversyune fata de unii dintre cei dovediti ulterior ca turnatory. Ma irytau (pina la a-mi da presimtiry) verbiajul belicos al lui Carol Sebastian (Sebeszteyn), matuseala culturala (ah! Ferdydurke) a Monei Musca, yehovismul mediatic al unor Dan Ciachir ori Iustin Marchis. Pe Sorin Antohi il vedeam rar si, desi spunea cam aceleasi lucruri precum ceilalti moralysti TV, ii savuram accentul de Iassy.

Acestea au fost, ca sa zic asa, primele symptome. Dar lucrurile s-au agravat intre timp. Acum, isterya mea isi doreste mai mult, tinteste departe si tureaza la maximum motoarele imaginatsyei. Isterya mea ar dori sa vada prabusindu-se intregul edificiu al intelighentsyei, jurnalisticy si politichyei noastre moralizatoare.
textul integral aici

ALIA de PdS & Y *

Astăzi am avut o şedinţă furtunoasă cu un client care-mi reproşa utilizarea unui "Pssst" într-un text publicitar propus pentru compania lui. "Pssst"-ul e luat de Coca-Cola, mi-a spus. De acolo te-ai inspirat?

Nu m-am putut apăra spunîndu-i că e o simplă, catastrofală poate, coincidenţă. I-am spus doar că, fără să fi ştiut de Pssst-ul Colei (care e, inexplicabil: PSTTTTT! oare cum se pronunţă TTTT?), e vorba de pssst-uri diferite. Al meu e un hei! moale, al lor e un foşnet de bule (preluat, odată cu brandul probabil) de la Schweppes - Schhh!

În fine, am povestit asta doar pentru că, de cînd mi s-a reproşat PSSST-ul, am trăit o mică depresie profesională. Din care am ieşit citind despre două mici şi inteligente acţiuni. Am citit de ele aici şi simt nevoia să le dau mai departe.

Prima operaţiune e o asociaţie de luptă împotriva abuzului d'apostrofuri. Din arhiva lor, răsfoită doar, vă prezint asta:



A doua dovadă de inteligenţă e un "blog" care luptă împotriva "ghilimelelor" inutile. Din ce am văzut acolo, mă bucur să postez aici astea:



&





OK. De fapt, voiam să vă spun ce idei mi-au venit mie. Fiindcă aşa mi-a trecut, odată cu ideile prin cap, şi depresia. Prima: o asociaţie de monitorizare a punctelor de ... suspensie. Oare Andrei Codrescu spunea că virgulele sînt moartea poeziei? Dar puncte...le de sus...pensie pe cine omoară? Ar putea fi un semn al proastei literaturi. Şi al nesiguranţei în comunicarea publicitară. Fiindcă de-abia mi-a venit ideea asta, n-am încă arhivă. Ceva, însă, tot vă pot oferi:

Trăirile se vor a fi palpabile, vizibile, în mod nepremeditat. Bineînţeles, mă refer la cele sincere. Şi ce muzică poate să descrie mai bine starea de mai sus? Mie mi se pare grăitoare asta. Amestecul de gravitate, tonul uşor ezoteric dar şi transcendenţa ce reies din ea ...

&

Să te întorci în punctul terminus al problemei şi să observi că totuşipoţi duce mai departe relaţia pe care o ai cu un prieten, amic, părinte, etc. pentru că a rămas exact aşa cum ai lăsat-o, este un plus. Dar… evoluţia poate avea loc în absenţă?

O adevărată comoară găsiţi... aici. Dar... promit să vă mai ofer mostre, îmi "place" proiectul.

Celălalt, dacă ar fi să trec peste ideea cu asociaţia de monitorizare a abuzului de majuscule (simptom al slabei proprietăţi a termenilor - Flaubert?), ar fi un program de monitorizare al abuzului de IGREC. Pe ăsta n-am arhivă.Am totuşi, şi trebuie să mă credeţi pe cuvînt, în faţă o brichetă pe care scrie Tiby&Gaby ABC. Dar aparatul foto e în mashynă, şi mye my-e lene, căcy mashyna e departe, parcată pe pajyshte. Mîine însă aduc şi dovezi, nu mă las.

* Asociaţia de Luptă Împotriva Abuzului de ... Puncte de Suspensie & Y (eventual Ÿ)

Două chestii mici şi faine. Despre Mircea Cărtărescu şi, din nou, Silviu Gherman :)

 

Acum vreo 4 luni, Mircea Cărtărescu venea la Arad cu Ioana Nicolaie.
MC i-a dat Cristinei un interviu mişto, din care postez o părticică drăguţă (partea cu bold îmi place cel mai mult):

Scriem pentru fiinţe asemănătoare cu noi şi, dacă nu sunt asemănătoare, încercăm să le facem asemănătoare prin cărţile pe care le scriem şi prin influenţa acestor cărţi. Încercăm să ne creem de fapt clone. Clone intelectuale, clone morale clone spirituale. Un cititor ideal pentru mine, am mai spus acest lucru de multe ori, este de fapt o cititoare. Eu scriu nu numai pentru oameni tineri, ci în special pentru femei tinere. Pentru un anumit gen de lectură. Pentru un tip de lectură „feminin“. Pentru că disting între două tipuri de lectură. Acest tip de lectură empatic, de identificare, de abandonare în faţa textului, pe care-l numesc feminin şi un tip de lectură neîncrezătoare, suspicioasă, destructivă într-un fel, în care se caută greşelile autorului, se caută noduri în papură, defecte şi care este o lectură de tip masculin, de confruntare cu textul. Cărţile mele sunt scrise pentru primul tip de lectură. Ele tind să hipnotizeze cititorul. De aceea eu cred că cititorul ideal este cel care se lasă indus în transă de textele mele. Cititor care ar trebui să aibă în mod ideal aceeaşi enciclopedie interioară pe care o am şi eu.

–Vă gândiţi la cititor în momentul în care scrieţi?

–Fireşte că nu. „Nu mi-ar sta deloc frumos“ aş spune parafrazându-l pe Gert Muler golgheterul de pe vremuri al echipei Germaniei. Întrebat de către un jurnalist la ce se gândeşte când dă cu capul în minge şi marcheză gol şi el a răspuns chiar aşa: „Frumos mi-ar sta să mă gândesc la ceva“. Când scriu mă gândesc doar la temele mele şi la frazele pe care trebuie să le fac şi îmi ajunge. Nu am nevoie să mă gândesc la ce va zice cititorul la vederea acestor fraze.

***

Şi, a doua chestie drăguţă e o întîlnire cu vic şi silviu gherman (poate asta explica oareceva :), la subsolul unei postări a lui Costi Rogozanu. Aşadar:

SILVIU GHERMAN: Eu nu pot sa-l citesc pe Cartarescu. Nu pot. Adorm cu fractalul in mana. Ca scriitor, cred ca daca ajungi sa stapanesti suficient de bine un stil, e simplu sa te refugiezi in fantastic si imaginativ. Mai cred ca e mult mai dificil si interesant sa construiesti o realitate coerenta prin simplitate, nu prin aglomerari de procedee.

Pe de alta parte, ii respect enorm pe adulatorii d-lui Cartarescu. Le doresc sa nu faca niciodata pancreatita si sa traiasca 94 de ani.

VIC: ii multumesc marelui scriitor silviu gherman pentru ca si-a coborit privirea asupra mea. imi cer scuze ca i-am poluat spatiul virtual pe care l-a mostenit de la mamica si de la taticul sau. ii urez sa ramina sanatos in sublimele arome virtuale pe care le creeaza, atit aici, cit si in minunata sa carte, care ocupa atita spatiu in depozitul editurii, incit aceasta a decis s-o dea aproape gratis, numai sa scape de ea.

SILVIU GHERMAN:

Orice roman cu pretentii incearca, intr-un fel sau altul, sa acopere o realitate cat mai extinsa, ca doar de aia e roman. Dar, ca si actorii batrani care au jucat în prea multe prostii, autorii se sclerozeaza la un moment dat. Mi se pare ca cea mai evidenta dovada de scleroza a unui text e (parere strict personala, repet) abundenta oniricului si, in general, a refugiului in epicicluri narative de genul fractalului si simbolului si autoreferentialului. Iti vine sa rabufnesti: zi, ba, ce vrei, n-o mai vopsi atata.

Descopar cu surprindere ca lumea stie cine sunt! Spectaculos moment. Vic, te invit la mine acasa ca sa facem dragoste.

* în foto e MC înconjurat de fanii Ioanei Nicolaie.
** later edit: disputa dintre vic, silviu gherman si altii in jurul ultimului volum din Orbitor si a cronichetei lui Rogozanu se află aici
pe mine m-a amuzat, asta e!

De ce mi se pare Silviu Gherman genial?

Sigur, ne putem lua toate precauţiile de pe lume atunci cînd folosim cuvîntul ăsta. Eu am să-mi iau una singură: mă recunosc martor al unei manifestări de geniu atunci cînd sînt stupefiat. Cînd mă aflu în faţa a ceva nou-nouţ şi nu pot descifra mecanismele care au produs acel nou. Cam asta ar fi.

Am vrut să văd dacă, la trei ani de la întîlnirea mea cu ce scrie Silviu / Leon Wahl, stupoarea a rămas. Mi se pare că da. Pun mai jos cîteva poeme, din cele pe care i le-am publicat pe vremuri in ca şi cum. Mai multe, mult mai multe, pe pagina lui de pe clubliterar.

Aşadar:

establishment

o crapă-te establishment
nu te strica de tot
crapă-te puţin

lasă loc pentru furnicuţe
şi săbii ascuţite
de samurai

establishment
cum să te las întreg
cum să mă privesc în oglindă
dacă tu rămâi întreg?

când te-ai stricat
m-am urzicat
ai prosperat
m-am ofticat

n-are omul linişte cu tine
înţelegi ce vreau să spun?
tu eşti cu woody allen
şi feminismul
eu sunt cu glenn close
şi maoismul

tristeţe foarte foarte rece

din cauza vântului
stâlpii tremură
nisipul acoperă frunzele

din iarbă
ies păianjeni
o conservă goală se rostogoleşte printre pietre

pe cerul albastru trece
mărunt ca un cursor
un avion deturnat

Balada jandarmilor de la Muzeul de Artă

patrulăm trulăm
în jurul muzeului
să apărăm părăm
tablourile

haiku nr.46

numit şi Poemul Desfiinţării

îţi asumi responsabilitatea pentru câinele tău, măi


mengele nu mengele

când eram eu mic m-am bătut cu unul. mi-a dat pumni la ficaţi şi mi-a tras picioare în burtă. chestia s-a terminat indecis, dar eu am zis că de fapt am făcut experimente pe el. şi am notat pe o hârtiuţă: am făcut experimente pe el. acum, când reflectez la vremurile alea tulburi, pot să spun cu mâna pe inimă că într-adevăr, am făcut experimente pe el. am avut şi grup de control, şi ipoteză, şi după o săptămână de diseminare am tras şi o concluzie: concluzia era că am făcut experimente pe el.

o lucratura publicitara

a fost o campanie in care trebuia promovata o companie imobiliara. am ales papucii de casa ca personaj principal, ca element domestic de maxim confort si familiaritate. chiar un grad destul de inalt de intimitate. residence e un ansamblu de blocuri din centrul orasului care viza o nisa upper middle-class. namingul la "residence" nu-mi apartine, eu cam fug de englezisme :)