E-o zi prea frumoasă ca să citeşti un roman cu acţiunea plasată în Anglia.
Sîntem în marja de cîţiva inci a distanţei perfecte faţă de soare,
cerul e de mure cu frişcă
iar vîntul e cald ca aerul dintr-o anvelopă.
Pînă şi pietrele de mormînt
par gata să se ridice şi să spună: “Bună! Numele meu e...”
Mi-e deja bine că stau pe verandă,
cu gîndul la Kermit Roosevelt,
urmărind cu privirea o furnică
ori plimbîndu-mă prin curte la ureche cu un telefon fără fir
ca să aflu că ea o să ajungă pe seară.
Într-o zi ca asta, ceea ce pare o nenorocire îndepărtată
se dovedeşte a fi ceva cu putinţă de atins, iar prelatele şi anostele telefoane
de curtoazie sînt altfel apreciate
în vreme OK-uri accidentale răsună în curtea din spate.
În dimineaţa asta am descoperit tuşele roşiatice din cola
atunci cînd am ridicat paharul în lumină
şi am mai găsit şi o lanternă fiţoasă într-o canadiană
pe care-o puneam deoparte pentru la iarnă.
Toate astea mă duc cu gîndul la momentul în care, după ce-ai şofat o vreme,
îţi dai ochelarii de soare jos de pe nas ca să-ţi dai imediat seama că
nu-i chiar aşa de tîrziu şi că-i încă lumină afară.
Cred că ştii ce vreau să spun,
e genul de camaraderie ce se iscă acum în oraş, prin locuri
publice. Nu vei auzi, repetate la nesfîrşit, cuvintele “dramaturgie” sau “astăzi inspecţie”.
Sîntem prea ocupaţi să ne-avem ca la cataramă.
Mi se pare că regulile sînt înlăuntrul regiunilor şi că regiunile se află în reguli,
e tare bine să spui asta, e-o chestie de care-s aproape sigur că-i adevărată, aşa cum
stau afară în soare.
Apoi s-o repet, înconjurat de prieteni, cu vocea pătrunzătoare
a unui senator de secol nouăsprezece, doar ca să ne amuzăm.
Pe scările tribunalului stă un tip timid ţinînd deasupra capului
o pancartă pe care scrie “Păi, mie-mi cam plăcea Reagan”. Tipul întoarce capul după o
fată frumoasă care trece pe acolo, ţinînd lîngă obrazul îmbujorat
o sticlă tocmai scoasă de la gheaţă.
Îmi zîmbeşte iar eu mă las purtat de închipuire, o văd ieşind în oraş
ca să-şi cumpere o loţiune de la drogherie.
Cînd ar ajunge acasă, s-ar unge cu mare grijă înainte de a trece-n
salon ca să asculte discuri din ’78, bînd un gin tonic
lîngă altarul domestic închinat lui James Madison.
Într-un oraş de dimensiunile astea, n-ar fi imposibil să fiu invitat
să rămîn peste noapte.
De fapt, hai să punem un pariu:
Cîndva, în viitor, îmi voi aduce aminte de ziua de azi. Pun pariu
că-mi voi aminti cum m-am plimbat prin parc la cinci şi jumătate,
ora mea favorită, apoi cum am găsit pe o bancă două halbe
pline cu bere proaspătă şi rece.
Şi-mi voi aminti cum prietenul meu Chip a apărut şi el
cu o mască de baseball atîrnîndu-i la brîu şi cum am spus
mă bucur că te văd, stai jos, ia o bere, ce mai faci,
şi cum m-a privit şi el, cu soarele reflectîndu-i-se în lentilele de contact
şi cum mi-a spus, excelent, tu ce mai faci
