Se afișează postările cu eticheta poezie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta poezie. Afișați toate postările

marți, august 19, 2008

Două chestii mici şi faine. Despre Mircea Cărtărescu şi, din nou, Silviu Gherman :)

 
Posted by Picasa


Acum vreo 4 luni, Mircea Cărtărescu venea la Arad cu Ioana Nicolaie.
MC i-a dat Cristinei un interviu mişto, din care postez o părticică drăguţă (partea cu bold îmi place cel mai mult):

Scriem pentru fiinţe asemănătoare cu noi şi, dacă nu sunt asemănătoare, încercăm să le facem asemănătoare prin cărţile pe care le scriem şi prin influenţa acestor cărţi. Încercăm să ne creem de fapt clone. Clone intelectuale, clone morale clone spirituale. Un cititor ideal pentru mine, am mai spus acest lucru de multe ori, este de fapt o cititoare. Eu scriu nu numai pentru oameni tineri, ci în special pentru femei tinere. Pentru un anumit gen de lectură. Pentru un tip de lectură „feminin“. Pentru că disting între două tipuri de lectură. Acest tip de lectură empatic, de identificare, de abandonare în faţa textului, pe care-l numesc feminin şi un tip de lectură neîncrezătoare, suspicioasă, destructivă într-un fel, în care se caută greşelile autorului, se caută noduri în papură, defecte şi care este o lectură de tip masculin, de confruntare cu textul. Cărţile mele sunt scrise pentru primul tip de lectură. Ele tind să hipnotizeze cititorul. De aceea eu cred că cititorul ideal este cel care se lasă indus în transă de textele mele. Cititor care ar trebui să aibă în mod ideal aceeaşi enciclopedie interioară pe care o am şi eu.

–Vă gândiţi la cititor în momentul în care scrieţi?

–Fireşte că nu. „Nu mi-ar sta deloc frumos“ aş spune parafrazându-l pe Gert Muler golgheterul de pe vremuri al echipei Germaniei. Întrebat de către un jurnalist la ce se gândeşte când dă cu capul în minge şi marcheză gol şi el a răspuns chiar aşa: „Frumos mi-ar sta să mă gândesc la ceva“. Când scriu mă gândesc doar la temele mele şi la frazele pe care trebuie să le fac şi îmi ajunge. Nu am nevoie să mă gândesc la ce va zice cititorul la vederea acestor fraze.

***

Şi, a doua chestie drăguţă e o întîlnire cu vic şi silviu gherman (poate asta explica oareceva :), la subsolul unei postări a lui Costi Rogozanu. Aşadar:

SILVIU GHERMAN: Eu nu pot sa-l citesc pe Cartarescu. Nu pot. Adorm cu fractalul in mana. Ca scriitor, cred ca daca ajungi sa stapanesti suficient de bine un stil, e simplu sa te refugiezi in fantastic si imaginativ. Mai cred ca e mult mai dificil si interesant sa construiesti o realitate coerenta prin simplitate, nu prin aglomerari de procedee.

Pe de alta parte, ii respect enorm pe adulatorii d-lui Cartarescu. Le doresc sa nu faca niciodata pancreatita si sa traiasca 94 de ani.

VIC: ii multumesc marelui scriitor silviu gherman pentru ca si-a coborit privirea asupra mea. imi cer scuze ca i-am poluat spatiul virtual pe care l-a mostenit de la mamica si de la taticul sau. ii urez sa ramina sanatos in sublimele arome virtuale pe care le creeaza, atit aici, cit si in minunata sa carte, care ocupa atita spatiu in depozitul editurii, incit aceasta a decis s-o dea aproape gratis, numai sa scape de ea.

SILVIU GHERMAN:

Orice roman cu pretentii incearca, intr-un fel sau altul, sa acopere o realitate cat mai extinsa, ca doar de aia e roman. Dar, ca si actorii batrani care au jucat în prea multe prostii, autorii se sclerozeaza la un moment dat. Mi se pare ca cea mai evidenta dovada de scleroza a unui text e (parere strict personala, repet) abundenta oniricului si, in general, a refugiului in epicicluri narative de genul fractalului si simbolului si autoreferentialului. Iti vine sa rabufnesti: zi, ba, ce vrei, n-o mai vopsi atata.

Descopar cu surprindere ca lumea stie cine sunt! Spectaculos moment. Vic, te invit la mine acasa ca sa facem dragoste.

* în foto e MC înconjurat de fanii Ioanei Nicolaie.
** later edit: disputa dintre vic, silviu gherman si altii in jurul ultimului volum din Orbitor si a cronichetei lui Rogozanu se află aici
pe mine m-a amuzat, asta e!

duminică, august 17, 2008

Susan Ludvigson: o să le pară rău mai tîrziu

 






















De-aş putea să-mi iau viaţa de la capăt,
aş ţine un jurnal,
aşa cum mi-am propus pe cînd aveam
nouă ani,
un registru al tuturor nedreptăţilor
pe care le fac adulţii:
tonul acuzator folosit atunci cînd vorbesc,
situaţiile stînjenitoare la care ne supun
în faţa rudelor, ca atunci cînd
a trebuit să mă schimb în costumul de baie
pe bancheta din spate în vreme ce mama
pălăvrăgrea cu un unchi
care trăgea cu ochiul şi mă tachina.
.
Şi, nu-i aşa c-o să le pară rău mai tîrziu,
cînd, după ce eu am fost deja călcată de un camion,
or să citească şi ei:
şi feţele lor se vor întuneca
asemeni după-amiezelor de iarnă.
Însă eu, bineînţeles (dacă aş supravieţui),
aş avea un îndreptar
mereu la îndemînă,
aşa c-aş putea fi părintele perfect
al unor copii strălucind de fericire
ca luminile nordului.
Ar fi ca şi cu poemele despre care speri
că vor fi citite de cineva care ştie
c-au fost scrise pentru el, şi-n care plîngi
lucrurile pe care le-a făcut sau nu le-a făcut,
dorindu-ţi să-ţi mai atingă o dată faţa,
să-ţi legene trupul.
Şi aproape c-auzi ce ţi-ar putea spune,
cu vocea lui adîncă,
rostogolită ca marea,
din nou şi din nou, ca un cîntec

Am regăsit poemul ăsta căutînd altceva. Mi-am adus aminte că aveam îndoieli în privinţa finalului, dar acum nu mai am. De aia îl postez aici, deşi ar trebui să mai revăd traducerea. De original n-am dat însă, probabil c-o fi pe net undeva, dar mi-e lene să caut.
Posted by Picasa

ceva frumos. ceva deosebit

îmi place clipul.
are simplitate.
e interesant şi cum reuşeşte să stoarcă exact doza necesară de sirop din cîntecul lui Cat Powers
care, altfel, mi se pare o cîntăreaţă bună, poate că abuzînd un pic de cover-uri.

aş fi curios să-i văd debutul în film, se pare că nu i-a ieşit din pricina unei alte cantautoare :) , norah jones (brrrr), care a distrus complet un film care promitea, primul al lui wong kar-wai în limba engleză.

cîntecul e şi pe coloana sonoră a lui blueberry nights, se potriveşte parcă destul de bine cu wong kar-wai

vineri, august 15, 2008

De ce mi se pare Silviu Gherman genial?

Sigur, ne putem lua toate precauţiile de pe lume atunci cînd folosim cuvîntul ăsta. Eu am să-mi iau una singură: mă recunosc martor al unei manifestări de geniu atunci cînd sînt stupefiat. Cînd mă aflu în faţa a ceva nou-nouţ şi nu pot descifra mecanismele care au produs acel nou. Cam asta ar fi.

Am vrut să văd dacă, la trei ani de la întîlnirea mea cu ce scrie Silviu / Leon Wahl, stupoarea a rămas. Mi se pare că da. Pun mai jos cîteva poeme, din cele pe care i le-am publicat pe vremuri in ca şi cum. Mai multe, mult mai multe, pe pagina lui de pe clubliterar.

Aşadar:

establishment

o crapă-te establishment
nu te strica de tot
crapă-te puţin

lasă loc pentru furnicuţe
şi săbii ascuţite
de samurai

establishment
cum să te las întreg
cum să mă privesc în oglindă
dacă tu rămâi întreg?

când te-ai stricat
m-am urzicat
ai prosperat
m-am ofticat

n-are omul linişte cu tine
înţelegi ce vreau să spun?
tu eşti cu woody allen
şi feminismul
eu sunt cu glenn close
şi maoismul

tristeţe foarte foarte rece

din cauza vântului
stâlpii tremură
nisipul acoperă frunzele

din iarbă
ies păianjeni
o conservă goală se rostogoleşte printre pietre

pe cerul albastru trece
mărunt ca un cursor
un avion deturnat

Balada jandarmilor de la Muzeul de Artă


patrulăm trulăm
în jurul muzeului
să apărăm părăm
tablourile

haiku nr.46


numit şi Poemul Desfiinţării

îţi asumi responsabilitatea pentru câinele tău, măi


mengele nu mengele


când eram eu mic m-am bătut cu unul. mi-a dat pumni la ficaţi şi mi-a tras picioare în burtă. chestia s-a terminat indecis, dar eu am zis că de fapt am făcut experimente pe el. şi am notat pe o hârtiuţă: am făcut experimente pe el. acum, când reflectez la vremurile alea tulburi, pot să spun cu mâna pe inimă că într-adevăr, am făcut experimente pe el. am avut şi grup de control, şi ipoteză, şi după o săptămână de diseminare am tras şi o concluzie: concluzia era că am făcut experimente pe el.



marți, august 12, 2008

experiment cu singe coagulat :)

cu mare frica dau din cind in cind cautare pe google "raufacatorul vorbeste" ca sa vad daca, printr-un mic miracol, l-a mai citit cineva. aproape nimeni. totusi, o chestie made my day. cineva face o lista, in genul teroristei, cu carti cumparate-de cumparat. sint si eu acolo. dar asta inca nu-i mare lucru :)

fata scrie si poezie, dau de ea pe poezie.ro, si-mi place. mai putin subtitlul, pe care eu l-am pus ca titlu de postare. si totusi, ce-mi place? stau si ma gindesc, stau si ma gindesc. pina la urma, imi dau seama. citeva fraze, cele mai bune, le scrisesem eu in "raufacatorul". asa ca, fericit, anunt pe aceasta cale!

fara sa dau citate comparative, mi-e cam jena

miercuri, iulie 04, 2007

radioplictisitor

radioplictisitor se muta aici.
cu citeva mici retusuri.

miercuri, martie 14, 2007

david berman: farmecul lui 5.30


E-o zi prea frumoasă ca să citeşti un roman cu acţiunea plasată în Anglia.

Sîntem în marja de cîţiva inci a distanţei perfecte faţă de soare,
cerul e de mure cu frişcă
iar vîntul e cald ca aerul dintr-o anvelopă.
Pînă şi pietrele de mormînt
par gata să se ridice şi să spună: “Bună! Numele meu e...”

Mi-e deja bine că stau pe verandă,
cu gîndul la Kermit Roosevelt,
urmărind cu privirea o furnică
ori plimbîndu-mă prin curte la ureche cu un telefon fără fir
ca să aflu că ea o să ajungă pe seară.

Într-o zi ca asta, ceea ce pare o nenorocire îndepărtată
se dovedeşte a fi ceva cu putinţă de atins, iar prelatele şi anostele telefoane
de curtoazie sînt altfel apreciate
în vreme OK-uri accidentale răsună în curtea din spate.


În dimineaţa asta am descoperit tuşele roşiatice din cola
atunci cînd am ridicat paharul în lumină
şi am mai găsit şi o lanternă fiţoasă într-o canadiană
pe care-o puneam deoparte pentru la iarnă.

Toate astea mă duc cu gîndul la momentul în care, după ce-ai şofat o vreme,
îţi dai ochelarii de soare jos de pe nas ca să-ţi dai imediat seama că
nu-i chiar aşa de tîrziu şi că-i încă lumină afară.

Cred că ştii ce vreau să spun,

e genul de camaraderie ce se iscă acum în oraş, prin locuri
publice. Nu vei auzi, repetate la nesfîrşit, cuvintele “dramaturgie” sau “astăzi inspecţie”.
Sîntem prea ocupaţi să ne-avem ca la cataramă.

Mi se pare că regulile sînt înlăuntrul regiunilor şi că regiunile se află în reguli,
e tare bine să spui asta, e-o chestie de care-s aproape sigur că-i adevărată, aşa cum
stau afară în soare.

Apoi s-o repet, înconjurat de prieteni, cu vocea pătrunzătoare
a unui senator de secol nouăsprezece, doar ca să ne amuzăm.

Pe scările tribunalului stă un tip timid ţinînd deasupra capului
o pancartă pe care scrie “Păi, mie-mi cam plăcea Reagan”. Tipul întoarce capul după o
fată frumoasă care trece pe acolo, ţinînd lîngă obrazul îmbujorat
o sticlă tocmai scoasă de la gheaţă.

Îmi zîmbeşte iar eu mă las purtat de închipuire, o văd ieşind în oraş
ca să-şi cumpere o loţiune de la drogherie.
Cînd ar ajunge acasă, s-ar unge cu mare grijă înainte de a trece-n
salon ca să asculte discuri din ’78, bînd un gin tonic
lîngă altarul domestic închinat lui James Madison.

Într-un oraş de dimensiunile astea, n-ar fi imposibil să fiu invitat
să rămîn peste noapte.

De fapt, hai să punem un pariu:

Cîndva, în viitor, îmi voi aduce aminte de ziua de azi. Pun pariu
că-mi voi aminti cum m-am plimbat prin parc la cinci şi jumătate,
ora mea favorită, apoi cum am găsit pe o bancă două halbe
pline cu bere proaspătă şi rece.

Şi-mi voi aminti cum prietenul meu Chip a apărut şi el
cu o mască de baseball atîrnîndu-i la brîu şi cum am spus

mă bucur că te văd, stai jos, ia o bere, ce mai faci,
şi cum m-a privit şi el, cu soarele reflectîndu-i-se în lentilele de contact
şi cum mi-a spus, excelent, tu ce mai faci

vineri, septembrie 29, 2006

poezie pentru cadre medii

david berman: new york, new york

Un alt New York se construieşte

un pic mai la vest de cel vechi.

La ce bun încă unul nu s-a întrebat nimeni,

s-au apucat pur şi simplu de construit.

Oraşul e închis deocamdată,

n-au acces decît echipele de constructori

care pretind că-i o perfectă imagine în oglindă.

Într-adevăr, fiecare lucrează la cîte o copie

a apartamentului în care locuieşte

la care adaugă noi detalii,

cum ar fi un odorizant, o piatră de grădină,

o clanţă personalizată cu numele unui hotel de lux.

Cîte-o ameliorare ici-colo, realizată-n secret

şi-n afara planurilor. Şefii de echipă

nu bagă de seamă sau poate că nu le pasă.

Toţi se simt excelent,

glumesc, se plimbă pe străzile liniştite

pe care singurul reporter admis înăuntru

le-a descris ca fiind “netributare complicatului trecut al vechiului oraş,

ci răspîndind mireasma melancolică a primilor ani pe pămînt”.

Bărbaţii au ajuns să îndrăgească oraşul cel liniştit.

Le venea din ce în ce mai greu să se întoarcă seara acasă,

nevestele lor au început să se îngrijjoreze.

Supele cele galbene se răcesc, apusurile-s tot mai repezi.

Bărbaţii iau des pauze şi ies pe scara de incendiu,

peste aerul calm le fac cu mîna celorlalţi muncitori,

meditează fiecare în punctul lui de observaţie.

Pînă-ntr-o zi...

Cînd nori de mangal au umplut cerul.

Truse de scule au zornăit în bătaia vîntului.

Ceva nu era în regulă.

Un şef de echipă de pe bulevard

şi-a aţintit binoclul spre o pată cenuşie

ce se apropia dinspre răsărit.

S-au auzit voci, Ce e? Ce se-ntîmplă?

Porumbei, a strigat el în vînt.

filmele pe care mi-aş dori să le fac


CORINA

Scena 1


Sîntem amîndoi la malul unui rîu, ne ţinem de mînă şi ne strecurăm printre trestii. Tu eşi desculţă, într-o rochiţă de stambă. Strălucirea soarelui orbeşte pentru o clipă camera. Închidem ochii. Apoi, descoperim plaja unde toţi managerii din oraş vin să-şi reguleze secretarele tinere şi frumoase. Acum o fac în grup, sînt cinci directori cu secretarele lor. Le pedepsesc, spui tu.


Scena 2


Un vechi landou de răchită, trebuie să fac cumva să încap în el. Tu mă înveleşti cu o pătură moale şi, cîntînd încetişor ceva în germană, mă plimbi cu el prin piaţa mare. Aşa, cum stau ghemuit şi privindu-te cu dragoste, îmi pari o regină.


Scena 3


Cineva ne lasă mesaje înfipte cu piuneze în dulapurile din bucătărie. Decupează litere mici de staniol pe care le lipeşte pe nişte cartoane. Într-o zi, agăţăm toate cartoanele astea de coada unui zmeu. Zicem că facem reclamă: Păstraţi curăţenia în bucătărie, Pe aici curge apă fierbinte, Aici am ucis un gîndac cu Baygon. Zmeul e deja sus de tot, cînd două supersonice ale armatei ne trec urlînd pe deasupra. Ne-au văzut pe radar, spunem speriaţi, tăiem sfoara.


Scena 4


Jucăm cărţi cu tatăl tău. E întotdeauna îmbrăcat într-o pijama de spital şi miroase urît. Pierde. Ca să se răzbune, ne spune că sîntem frate şi soră. De vreme ce sîntem de sînge regal, nu contează.


Scena 5


Tatăl tău moare. Scotocim casa şi găsim o geantă de piele plină cu bani. Ne dezbrăcăm în pielea goală, ne întindem pe pat şi ne acoperim pe rînd cu bancnote.

joi, septembrie 14, 2006

David Berman. avanpremieră

După ce-au plecat, hoţii au lăsat la locul faptei o pentagramă
desenată pe podea cu bandă izolatoare.
Peste o carte de telefoane deschisă cineva se masturbase
imaginîndu-şi orgii municipale
desfăşurîndu-se pe ecranul cenuşiu al calculatorului.
A zis ceva de “brutarul copil” -
asta fiind un fel de profeţie sau entitate din Chicago.
Încă tulburat de dimensiunile mingilor de softball,
de-abia întors de la şedinţa membrilor asociaţiei “Oameni împotriva Iubirii”,
am cumpărat şampanie, nişte flori sălbatice de plastic şi un exemplar din
“Satana îşi caută nevastă. Relatată de un martor ocular” a lui Charles Lamb,
am închiriat o maşină.
Toate astea pentru educatoarea ai cărei sîni
aruncă umbre peste cei inocenţi.