Un alt
un pic mai la vest de cel vechi.
La ce bun încă unul nu s-a întrebat nimeni,
s-au apucat pur şi simplu de construit.
Oraşul e închis deocamdată,
n-au acces decît echipele de constructori
care pretind că-i o perfectă imagine în oglindă.
Într-adevăr, fiecare lucrează la cîte o copie
a apartamentului în care locuieşte
la care adaugă noi detalii,
cum ar fi un odorizant, o piatră de grădină,
o clanţă personalizată cu numele unui hotel de lux.
Cîte-o ameliorare ici-colo, realizată-n secret
şi-n afara planurilor. Şefii de echipă
nu bagă de seamă sau poate că nu le pasă.
Toţi se simt excelent,
glumesc, se plimbă pe străzile liniştite
pe care singurul reporter admis înăuntru
le-a descris ca fiind “netributare complicatului trecut al vechiului oraş,
ci răspîndind mireasma melancolică a primilor ani pe pămînt”.
Bărbaţii au ajuns să îndrăgească oraşul cel liniştit.
Le venea din ce în ce mai greu să se întoarcă seara acasă,
nevestele lor au început să se îngrijjoreze.
Supele cele galbene se răcesc, apusurile-s tot mai repezi.
Bărbaţii iau des pauze şi ies pe scara de incendiu,
peste aerul calm le fac cu mîna celorlalţi muncitori,
meditează fiecare în punctul lui de observaţie.
Pînă-ntr-o zi...
Cînd nori de mangal au umplut cerul.
Truse de scule au zornăit în bătaia vîntului.
Ceva nu era în regulă.
Un şef de echipă de pe bulevard
şi-a aţintit binoclul spre o pată cenuşie
ce se apropia dinspre răsărit.
S-au auzit voci, Ce e? Ce se-ntîmplă?
Porumbei, a strigat el în vînt.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu