o întrebare ca-n anii 30

Semnalez eu însumi, de la bun început, vîna criterionistă din speculaţia ce va urma, ca să nu-mi dea alţii peste cap.

E greu de verificat acum, dar cred că există cel puţin o carte fără ghilimele. E, bineînţeles, Cartea. Chestie care te face să te-ntrebi: oare geniul umoristic evreiesc de aici vine? Ca o răzbunare a penuriei de ironie din Biblie? De la fraţii Marx, pînă la Seinfeld.

Şi, ca să speculez prosteşte şi mai departe: ghilimelele de care, mi se pare mie, abundă animismul (dacă mă gîndesc mai ales la varianta extremă a vodoo-lui) duc oare la umorul gros şi extrem al regilor comediei? Zic de cei din filmul lui Spike Lee.

Apropos de aşa-zisul marketing şi "ghilimele"

Nu ştiu dacă Biserica are o poziţie faţă de aşa-zisele schimbări climatice. Sînt aproape sigur că Biserica Catolică are una (hai să ne informăm). Oricum, ce pot vedea cu ochii mei e că cei care au bunul obicei de a merge duminica la biserică sînt oameni foarte sensibili la frig. Adică oameni cu jerseele la îndemînă. Cum scade temperatura cu cîteva grade, cum a fost duminica asta, de dimineaţă cu un pui de toamnă, se umple biserica de sfetere. Şi nu zic de tanti şi babe, ci de tineri, mai blînzi sau mai aprigi, seminarişti sau ascorişti, ce-or fi ei.


Apropos de frig, o raită aiurea azi pe wikipedia mi-a dezvăluit numele unui cercetător polonez al Antarcticii, coleg pe Beagle cu Racoviţă (wikipedia nu are un articol despre speologie). Îl cheamă - şi nu e un pseudonim - Arctovski. E un pic ironic faptul că nu s-a ocupat decît de sudul îngheţat, dar s-a ocupat bine. Există acum o peninsulă, un golf, un vârf şi alte chestii antarctice care-i poartă numele.

Apropos de nume: oamenii de ştiinţă au pseudonime? Sau oare doar artiştii? De fapt, nu artiştii, ci oamenii care au o activitate publică oarecum subversivă. Bloggeri, revoluţionari, dictatori şi răufăcători (acel a.k.a.). Geografia foloseşte pseudonime? Sau ţara lalelelor, sfîntă şi a soarelui răsare sînt nume de alint şi atît? Cred că da, fiindcă pseudonimul ţi-l alegi singur şi-l foloseşti cu consecvenţă. Dar în economie, există? O să auzim vreodată de Windows Vienna, pseudonimul lui Windows Vista? Dar Apple şi Mac ce sînt? Unde începe Apple-ul şi unde începe Mac-ul? (hai să ne informăm). Este Volvo doar un pseudonim al Ford-ului? Sau, de fapt, produsele poartă pseudonime inainte de a purta nume, adică în variantele beta (Dacia Steppe, Windows Longhorn, et.) Pentru ca apoi, dacă au succes, să nască alte pseudonime, aşa zicînd bastarde de astă dată: Panasony,Adibas, etc.?


Apropos de aşa zicînd, nu vă enervează abuzul de aşa-zis-uri? Astea-s un fel de ghilimele? Sau ce? Am auzit pe cineva spunînd de Jocurile aşa-zis Olimpice. Exact aşa. Era în contextul războiului din Georgia şi probabil că în mintea lui "olimpic" e sinonim cu "pacifist".

Oricum, apropos de ghilimele, le-am găsit, tot citind la Ion Iliescu, o întrebuinţare geopolitică. De pildă: cum s-ar putea referi preşedintele Ahmadinejad la Israel? I-ar putea spune: "Ţara" Sfîntă. Sau Ţara "Sfîntă"? De ce să spui "aşa zisele republici separatiste", cum am auzit de atîtea ori? E suficient să scrii "Osetia" de Sud şi-ai rupt regiunea de Rusia, cu a ei adevărată şi singură Osetie "de Nord". De ce să-ţi tot iei precauţii cu "cetăţeni români de etnie romă"? Spune-le "cetăţeni" români de etnie romă. De ce să negi cifrele Holocaustulului? Scrie simplu: "Holocaustul".

Extrem: hai să zicem că scăpăm de maimuţăreala sino-japoneză?

Zilele trecute mi-a povestit un prieten despre vizita lui în Toscana. Cu tristeţe, i-am povestit şi eu Nataliei despre Toscana . De ce cu tristeţe? Fiindcă, deşi entuziasmat, prietenul meu înfăţişa experienţa ca pe una desăvîrşit controlată, programată, predictibilă. Cel puţin eu aşa înţelegeam, pe măsură ce el îmi povestea despre vizitele în grup pe la podgorii şi crame, în autobuze pline de japonezi, cu gazde rutinate şi plictisite. Ofta amintindu-şi de peisajul Toscanei, de vilele ei minunate, de vii şi livezi, de lumina cu totul specială. Oftam şi eu povestindu-i Nataliei şi închipuindu-ne că chestiile astea se fac, dacă nu într-o decapotabilă, atunci pe bicicletă sau scuter.


Iar în timpul ăsta, la TCM se dădea un film cu James Caan. Nu ştiu de ce, dar mi s-a părut că, în road movie-ul ăsta, personajele călătoresc imagininîndu-şi că-s urmărite de extratereştri.

Nu era aşa dar, oricum, mi-am dat seama. Cum oare vom scăpa de cozile la urcarea în tour Effeil? De mulţimile de chinezi prosperi şi bine organizaţi? Cîtă vreme ne vom mai chinui încercînd să ne zgîndărim sau flatăm o sensibilitate uzată de abuziva frecventare prealabilă a acestor locuri comune? (Fie că e vorba de tablouri, clădiri, mîncăruri sau muzică). Cum vor arăta excursiile Nataliei şi Cătălinei? Fiindcă ele presimt deja ceva. Anul ăsta am ajuns în Albania la cererea lor, tocmai ca să nu dăm de grupuri organizate. Dar şi acolo, ca şi în Muntenegru, vor veni ruşii şi vor pune lucrurile la punct. Ruşii sau alţii.

Cred că, aşa cum, măcar pentru a se lăsa filmaţi, nişte solitari se prefac rătăciţi în condiţii extreme şi supravieţuitori, tot aşa fetele mele vor practica, alături de mulţi alţii în viitorul apropiat, un turism al lui hai să zicem că. Hai să zicem că ne grăbim să ajungem dintr-un loc în altul pentru că am dat o spargere şi sîntem urmăriţi. Hai să zicem că nu plecăm o lună din Napoli pentru că sîntem asasini plătiţi şi avem un procuror de împuşcat. Hai să nu umblăm pe străzile Parisului cu harta hot spoturilor culturale în mînă, ci să luăm la întîmplare un parizian şi să-l urmărim, pas cu pas, vreme de două săptămîni, să-i facem poze, să-l şantajăm. Desigur, aşa cum orice loc pierdut în lume va fi pînă la urmă invadat, tot aşa se vor găsi agenţii care sa-ţi pună la dispoziţie un sac de bani falşi (sau, contra cost, o maşină decapotabilă, o autostradă pustie şi un sac bani adevăraţi) şi un parizian vicios. Am văzut mai demult un film cu aşa ceva. Dar, pînă atunci, poate n-o să ne plictisim.

Heavy-heavy metal: Ion Iliescu face abuz de ghilimele

Încep să adun în arhivă.

Astăzi îl avem sub lupa Agenţiei pentru Monitorizarea Abuzului de Ghilimele pe nimeni altul decît Ion Iliescu. Trecem cu vederea, poate prea uşor, o virgulă între subiect şi predicat (Bancul pe care l-ati prezentat, nu e rau !), fiindcă n-avem resursele necesare pentru a monitoriza aşa ceva. Trecem direct la:

Olimpiada de la Beijing ne-a oferit noi satisfactii, dar si dezamagiri. Regret, mai ales „insuccesul” fetelor de la canotaj la 8+1, desi raman redutabile, ca si cel al handbalistelor in meciul cu echipa Norvegiei .

Ce-o fi oare "insuccesul"? un succes ruşinos? un insucces glorios? ceva aşa şi aşa? haideţi să ne informăm.

In schimb, mi-a produs o mare satisfactie succesul Cristinei Dita -Tomescu ( implicit al sotului, antrenorul Tomescu) la proba „regina” a atletismului – maraton 42,195 Km.

aici, parcă înţelegem precauţiile lui Ion Iliescu în a rosti cu toată gura o titulatură monarhică.

“Sindromul de mare putere” actioneaza ca un “drog” si acesta nu este valabil doar pentru rusi.

cînd zice de sindrom, Ion Iliescu vrea să ne facă să credem că citează dintr-un volum fundamental de geopolitică. să-l credem? dar drogul nu e drog? ce e de fapt? o metaforă? ceva în genul "beţiei de putere"? sau "beţiei" de putere? cum e? "drogul" beţiei de "putere"? sau: "drogul beţiei" de putere? ori, mai bine, drogul beţiei "de" putere.

La final, Agenţia pentru Monitorizarea Abuzului de Puncte Puncte muşcă un pic curul singurilor şi dragilor anticari din Arad. Ceva din categoria "nu mă pot abţine". sau: nu mă pot "abţine". ba nu: mă "pot" abţine. Aşa.



Şi încă ceva. Un cîntec plin de cuvinte. Fără nici un fel de ghilimele. Deşi, în tot ce face John Darnielle poţi arunca liniştit cu ghilimele.

România: o ţară de ţărani

M-am gîndit să nu mai parazitez alte onorabile bloguri şi să-mi las rîndurile să zboare mai mult pe-aci. Un post al textierului mi-a provocat luciditatea, însă am să-mi permit să-mi las şirul gîndurilor să se desfăşoare aici. Mai întîi, un motto pentru titlul "o ţară de ţărani":

Un localnic de numai 20 de ani, “copil de bani gata” cum este cunoscut în zonă, a trecut cu bolidul său, un BMW X5, peste doi turişti aflaţi la plajă, la câţiva metri de Obelisc.

Care sînt simptomele ţărăniei române de azi? Mai noua inadecvare şi mai vechea făloşenie. V-aţi întrebat vreodată: de ce e aşa de mîndru ciobanul de brînza sa? Dar ardeleanul de pălinca lui? Oare ce-ar trebui să facă? Nu stau brînza şi pălinca în natura lucrului său? Oare faptul că sînt bune pur şi simplu, nu extraordinare, nu rezultatul unei trude de rafinare, e suficient motiv de orgoliu? Mie mi se pare că nu.

Dar referinţa la tradiţii a unor mărci, tot alimentare - Napolact: ca odinioară, cu personaje fake ca-n Sadoveanu, sau Pate Sibiu cu ambalajul easy peal, locul conservat în care tradiţia se păstrează cel mai bine, învelită într-un ştergar cu logo, toate astea cum vi se par? Probabil vînd, n-am date.

Însă ne putem sprijini pe asemenea experienţe publicitare atunci cînd ne gîndim la un brand al unei "ţări de ţărani"? Fiindcă mie mi se pare că asemenea referiri la tradiţie, la natura curată din vechime şi din copilăriile noastre la ţară nu fac decît să conforteze ipocrizia consumatorului român. Un consumator suferind de inadecvare şi, ca atare, halucinînd :) trecutul. Găsiţi-mi 5 restaurante în Ro în care să poţi mînca ciorbă de lobodă şi-o să-i cred pe românii care cred cu sinceritate în păstrarea tradiţiei culinare, atîta cît, nu prea multă, e.

Dacă însă putem admite că, profitînd de ipocrizie şi făţăreală, asemenea campanii cu ţărani cuminţi şi evlavioşi prind bine unui brand alimentar local, putem oare extinde experienţa pînă într-acolo încît să propunem constuirea unei strategii de brand de naţiune în jurul realităţii "România: o ţară de ţărani". E bine să pornim de la o realitate. De fapt, e singura cale. Dar care ţărani?

Ultima oră. Senzaţional: Ion Iliescu ia apărarea ICR-ului *

Valentin Stan se căieşte. Gâdea încearcă să cadă la pace. Oferta lui, o excursie cu clasa medie într-un Disneyland vandalizat. Mai multe detalii, aici.









bineînţeles că nu-i nimic adevărat. însă, pentru că 50% dintre vizitatorii acestui blog nu rămîn pe el mai mult de 30 de secunde, am nevoie de un prim titlu incitant.

pentru că farmecul glumelor slabe este uneori irezistibil

 

Pentru că apucasem să promit, e drept cu jumătate de gură.
Iar ca supliment, un text scris acum vreo doi ani parcă, plin de igreci.

In Romanya isteryiei mele, securisty cer azil politic in (Ay!) Cuba

Voi incepe cu un scurt istoric al isteryei mele. La inceput, am manifestat doar reactii de aversyune fata de unii dintre cei dovediti ulterior ca turnatory. Ma irytau (pina la a-mi da presimtiry) verbiajul belicos al lui Carol Sebastian (Sebeszteyn), matuseala culturala (ah! Ferdydurke) a Monei Musca, yehovismul mediatic al unor Dan Ciachir ori Iustin Marchis. Pe Sorin Antohi il vedeam rar si, desi spunea cam aceleasi lucruri precum ceilalti moralysti TV, ii savuram accentul de Iassy.

Acestea au fost, ca sa zic asa, primele symptome. Dar lucrurile s-au agravat intre timp. Acum, isterya mea isi doreste mai mult, tinteste departe si tureaza la maximum motoarele imaginatsyei. Isterya mea ar dori sa vada prabusindu-se intregul edificiu al intelighentsyei, jurnalisticy si politichyei noastre moralizatoare.
textul integral aici

ALIA de PdS & Y *

Astăzi am avut o şedinţă furtunoasă cu un client care-mi reproşa utilizarea unui "Pssst" într-un text publicitar propus pentru compania lui. "Pssst"-ul e luat de Coca-Cola, mi-a spus. De acolo te-ai inspirat?

Nu m-am putut apăra spunîndu-i că e o simplă, catastrofală poate, coincidenţă. I-am spus doar că, fără să fi ştiut de Pssst-ul Colei (care e, inexplicabil: PSTTTTT! oare cum se pronunţă TTTT?), e vorba de pssst-uri diferite. Al meu e un hei! moale, al lor e un foşnet de bule (preluat, odată cu brandul probabil) de la Schweppes - Schhh!

În fine, am povestit asta doar pentru că, de cînd mi s-a reproşat PSSST-ul, am trăit o mică depresie profesională. Din care am ieşit citind despre două mici şi inteligente acţiuni. Am citit de ele aici şi simt nevoia să le dau mai departe.

Prima operaţiune e o asociaţie de luptă împotriva abuzului d'apostrofuri. Din arhiva lor, răsfoită doar, vă prezint asta:



A doua dovadă de inteligenţă e un "blog" care luptă împotriva "ghilimelelor" inutile. Din ce am văzut acolo, mă bucur să postez aici astea:



&





OK. De fapt, voiam să vă spun ce idei mi-au venit mie. Fiindcă aşa mi-a trecut, odată cu ideile prin cap, şi depresia. Prima: o asociaţie de monitorizare a punctelor de ... suspensie. Oare Andrei Codrescu spunea că virgulele sînt moartea poeziei? Dar puncte...le de sus...pensie pe cine omoară? Ar putea fi un semn al proastei literaturi. Şi al nesiguranţei în comunicarea publicitară. Fiindcă de-abia mi-a venit ideea asta, n-am încă arhivă. Ceva, însă, tot vă pot oferi:

Trăirile se vor a fi palpabile, vizibile, în mod nepremeditat. Bineînţeles, mă refer la cele sincere. Şi ce muzică poate să descrie mai bine starea de mai sus? Mie mi se pare grăitoare asta. Amestecul de gravitate, tonul uşor ezoteric dar şi transcendenţa ce reies din ea ...

&

Să te întorci în punctul terminus al problemei şi să observi că totuşipoţi duce mai departe relaţia pe care o ai cu un prieten, amic, părinte, etc. pentru că a rămas exact aşa cum ai lăsat-o, este un plus. Dar… evoluţia poate avea loc în absenţă?

O adevărată comoară găsiţi... aici. Dar... promit să vă mai ofer mostre, îmi "place" proiectul.

Celălalt, dacă ar fi să trec peste ideea cu asociaţia de monitorizare a abuzului de majuscule (simptom al slabei proprietăţi a termenilor - Flaubert?), ar fi un program de monitorizare al abuzului de IGREC. Pe ăsta n-am arhivă.Am totuşi, şi trebuie să mă credeţi pe cuvînt, în faţă o brichetă pe care scrie Tiby&Gaby ABC. Dar aparatul foto e în mashynă, şi mye my-e lene, căcy mashyna e departe, parcată pe pajyshte. Mîine însă aduc şi dovezi, nu mă las.

* Asociaţia de Luptă Împotriva Abuzului de ... Puncte de Suspensie & Y (eventual Ÿ)

Două chestii mici şi faine. Despre Mircea Cărtărescu şi, din nou, Silviu Gherman :)

 

Acum vreo 4 luni, Mircea Cărtărescu venea la Arad cu Ioana Nicolaie.
MC i-a dat Cristinei un interviu mişto, din care postez o părticică drăguţă (partea cu bold îmi place cel mai mult):

Scriem pentru fiinţe asemănătoare cu noi şi, dacă nu sunt asemănătoare, încercăm să le facem asemănătoare prin cărţile pe care le scriem şi prin influenţa acestor cărţi. Încercăm să ne creem de fapt clone. Clone intelectuale, clone morale clone spirituale. Un cititor ideal pentru mine, am mai spus acest lucru de multe ori, este de fapt o cititoare. Eu scriu nu numai pentru oameni tineri, ci în special pentru femei tinere. Pentru un anumit gen de lectură. Pentru un tip de lectură „feminin“. Pentru că disting între două tipuri de lectură. Acest tip de lectură empatic, de identificare, de abandonare în faţa textului, pe care-l numesc feminin şi un tip de lectură neîncrezătoare, suspicioasă, destructivă într-un fel, în care se caută greşelile autorului, se caută noduri în papură, defecte şi care este o lectură de tip masculin, de confruntare cu textul. Cărţile mele sunt scrise pentru primul tip de lectură. Ele tind să hipnotizeze cititorul. De aceea eu cred că cititorul ideal este cel care se lasă indus în transă de textele mele. Cititor care ar trebui să aibă în mod ideal aceeaşi enciclopedie interioară pe care o am şi eu.

–Vă gândiţi la cititor în momentul în care scrieţi?

–Fireşte că nu. „Nu mi-ar sta deloc frumos“ aş spune parafrazându-l pe Gert Muler golgheterul de pe vremuri al echipei Germaniei. Întrebat de către un jurnalist la ce se gândeşte când dă cu capul în minge şi marcheză gol şi el a răspuns chiar aşa: „Frumos mi-ar sta să mă gândesc la ceva“. Când scriu mă gândesc doar la temele mele şi la frazele pe care trebuie să le fac şi îmi ajunge. Nu am nevoie să mă gândesc la ce va zice cititorul la vederea acestor fraze.

***

Şi, a doua chestie drăguţă e o întîlnire cu vic şi silviu gherman (poate asta explica oareceva :), la subsolul unei postări a lui Costi Rogozanu. Aşadar:

SILVIU GHERMAN: Eu nu pot sa-l citesc pe Cartarescu. Nu pot. Adorm cu fractalul in mana. Ca scriitor, cred ca daca ajungi sa stapanesti suficient de bine un stil, e simplu sa te refugiezi in fantastic si imaginativ. Mai cred ca e mult mai dificil si interesant sa construiesti o realitate coerenta prin simplitate, nu prin aglomerari de procedee.

Pe de alta parte, ii respect enorm pe adulatorii d-lui Cartarescu. Le doresc sa nu faca niciodata pancreatita si sa traiasca 94 de ani.

VIC: ii multumesc marelui scriitor silviu gherman pentru ca si-a coborit privirea asupra mea. imi cer scuze ca i-am poluat spatiul virtual pe care l-a mostenit de la mamica si de la taticul sau. ii urez sa ramina sanatos in sublimele arome virtuale pe care le creeaza, atit aici, cit si in minunata sa carte, care ocupa atita spatiu in depozitul editurii, incit aceasta a decis s-o dea aproape gratis, numai sa scape de ea.

SILVIU GHERMAN:

Orice roman cu pretentii incearca, intr-un fel sau altul, sa acopere o realitate cat mai extinsa, ca doar de aia e roman. Dar, ca si actorii batrani care au jucat în prea multe prostii, autorii se sclerozeaza la un moment dat. Mi se pare ca cea mai evidenta dovada de scleroza a unui text e (parere strict personala, repet) abundenta oniricului si, in general, a refugiului in epicicluri narative de genul fractalului si simbolului si autoreferentialului. Iti vine sa rabufnesti: zi, ba, ce vrei, n-o mai vopsi atata.

Descopar cu surprindere ca lumea stie cine sunt! Spectaculos moment. Vic, te invit la mine acasa ca sa facem dragoste.

* în foto e MC înconjurat de fanii Ioanei Nicolaie.
** later edit: disputa dintre vic, silviu gherman si altii in jurul ultimului volum din Orbitor si a cronichetei lui Rogozanu se află aici
pe mine m-a amuzat, asta e!

Susan Ludvigson: o să le pară rău mai tîrziu

 






















De-aş putea să-mi iau viaţa de la capăt,
aş ţine un jurnal,
aşa cum mi-am propus pe cînd aveam
nouă ani,
un registru al tuturor nedreptăţilor
pe care le fac adulţii:
tonul acuzator folosit atunci cînd vorbesc,
situaţiile stînjenitoare la care ne supun
în faţa rudelor, ca atunci cînd
a trebuit să mă schimb în costumul de baie
pe bancheta din spate în vreme ce mama
pălăvrăgrea cu un unchi
care trăgea cu ochiul şi mă tachina.
.
Şi, nu-i aşa c-o să le pară rău mai tîrziu,
cînd, după ce eu am fost deja călcată de un camion,
or să citească şi ei:
şi feţele lor se vor întuneca
asemeni după-amiezelor de iarnă.
Însă eu, bineînţeles (dacă aş supravieţui),
aş avea un îndreptar
mereu la îndemînă,
aşa c-aş putea fi părintele perfect
al unor copii strălucind de fericire
ca luminile nordului.
Ar fi ca şi cu poemele despre care speri
că vor fi citite de cineva care ştie
c-au fost scrise pentru el, şi-n care plîngi
lucrurile pe care le-a făcut sau nu le-a făcut,
dorindu-ţi să-ţi mai atingă o dată faţa,
să-ţi legene trupul.
Şi aproape c-auzi ce ţi-ar putea spune,
cu vocea lui adîncă,
rostogolită ca marea,
din nou şi din nou, ca un cîntec

Am regăsit poemul ăsta căutînd altceva. Mi-am adus aminte că aveam îndoieli în privinţa finalului, dar acum nu mai am. De aia îl postez aici, deşi ar trebui să mai revăd traducerea. De original n-am dat însă, probabil c-o fi pe net undeva, dar mi-e lene să caut.

ceva frumos. ceva deosebit

îmi place clipul.
are simplitate.
e interesant şi cum reuşeşte să stoarcă exact doza necesară de sirop din cîntecul lui Cat Powers
care, altfel, mi se pare o cîntăreaţă bună, poate că abuzînd un pic de cover-uri.

aş fi curios să-i văd debutul în film, se pare că nu i-a ieşit din pricina unei alte cantautoare :) , norah jones (brrrr), care a distrus complet un film care promitea, primul al lui wong kar-wai în limba engleză.

cîntecul e şi pe coloana sonoră a lui blueberry nights, se potriveşte parcă destul de bine cu wong kar-wai

HEIL DISNEY: placa poneiului primordial şi ursul carpatin

 


Faza cu poneiul diplomat român la NY îmi aduce aminte de un episod din Seinfeld în care, în subtext, există o mică acuză de antisemitism din partea familiei. Asta fiindcă Seinfeld afirmă în timpul unei mese că i-a dispreţuit întotdeauna pe copiii posesori de ponei. Unul dintre aceşti copii fusese însă şi o mătuşă de-a lui Seinfeld, evreică emigrată din Polonia.

Am descoperit că şi eu sînt posesor de ponei, am unul cu copite magnetice care, după cum se vede, se învîrte pe unica placă, aceeaşi placă, a unui patefon. Pe crupă nu are o svastică ci, mai puţin istoric al religiilor fiind el, un soare pur şi simplu. Dar svastica e un simbol solar, veţi spune. Păi, asta înseamnă c-am găsit poneiul primordial. Iar întoarcerea asta către începutul-începutului, dincolo de Cristian Neagoe, ICR şi Patapievici, mă îndeamnă să duc lucrurile şi mai departe. Dar nu mă mai pot lămuri defel.

Postez însă un fragment a ceva scris prin 2005. Nu spun de cine, fiindcă poneiul nu-i ponei, e urs. Dar ursul ăsta e clar neonazist şi antisemit. Judecaţi şi voi. Celelalte personaje sînt Roboţel, Creionel, Bălănel şi Miaunel.

Roboţel face istorie

- Evrika! Evrika! s-a auzit din biroul lui Roboţel într-o după amiază.
Au rămas cu toţii peste program, au făcut şedinţă.
- Iată-l! a mai urlat Roboţel o dată, desfăcînd planşa. Îi vom spune PNB – produsul naţional brut.
- Brut? s-au mirat toţi, holbîndu-se la ceea ce părea a fi un ursuleţ. Au ridicat apoi privirele întrebătoare.
- Un ursuleţ de pluş cu butoane! le-a explicat Roboţel plin de entuziasm.
- Aha! au exclamat ei. Un ursuleţ cu butoane!
- Patru! a spus Roboţel.
- Patru, au repetat ceilalţi.
- Dacă apeşi pe primul zice: MAMA! a continuat Roboţel.
- MAMA! s-a bucurat Miaunel.
- Pe al doilea, zice: MAMĂ, NU MAI DA!
- Oho! au ţipat la unison ceilalţi.
- Dacă apeşi pe al treilea, ursuleţul merge şi se aşează la coadă la finanţe! a spus repede Roboţel.
- Coooaaadăăă! l-au încurajat prietenii săi.
Aşa că Roboţel a continuat:
- Iar dacă apeşi pe ultimul buton, recită pe de rost manualul de istorie de clasa a IV-a.
- ISTORIE! ISTORIE! ISTORIE! au început să-l aclame cu toţii.

[...]


Biografie III (extras din primul interviu acordat de PNB revistei Star)

- Cu cine votează PNB?
- Cu aceiaşi!
- Naufragiat pe o insulă pustie, ce carte aţi prefera să aveţi cu dumneavoastră?
- Nu o carte, un film, unul de Sergiu Nicolaescu.
- Actorul dumneavoastră preferat?
- Sergiu Nicolaescu tînăr, De Vito copil.
- Credeţi în reîncarnare?
- Mai degrabă în reciclare.
- Dar, dacă totuşi, în cine aţi dori să vă reîncarnaţi?
- În Sergiu Nicolaescu tînăr.
- Cum arată pentru dumneavoastră femeia ideală?
- Aici sau în Spania?

Revedere

- Ghiciţi de cine am dat la salonul de piercing? i-a întrebat într-o zi Miaunel.
- De cine? au sărit toţi.
- De Pătrăţel!
- Ei, nu mai spune! Ce mai face?
- Face bine!
- Adică? a mîrîit Creionel.
- E tatuat peste tot, ras în cap şi neonazist, a răspuns emoţionat Miaunel.
- Pe cine crede el că păcăleşte? a rîs Bălănel.
- Eh! a oftat Miaunel.
- Curvă ordinară! a mîrîit Bălănel.
- Porc fascist!


Vicii de fabricaţie

Au trebuit să-l retragă de pe piaţă pe PNB. Au presupus că de vină a fost piercingul executat de Pătrăţel. Nu puteau fi siguri, însă li s-a adus la cunoştinţă că, dacă apăsai simultan pe butoanele nr. doi şi trei, PNB exclama:
- Heil Disney!

De ce mi se pare Silviu Gherman genial?

Sigur, ne putem lua toate precauţiile de pe lume atunci cînd folosim cuvîntul ăsta. Eu am să-mi iau una singură: mă recunosc martor al unei manifestări de geniu atunci cînd sînt stupefiat. Cînd mă aflu în faţa a ceva nou-nouţ şi nu pot descifra mecanismele care au produs acel nou. Cam asta ar fi.

Am vrut să văd dacă, la trei ani de la întîlnirea mea cu ce scrie Silviu / Leon Wahl, stupoarea a rămas. Mi se pare că da. Pun mai jos cîteva poeme, din cele pe care i le-am publicat pe vremuri in ca şi cum. Mai multe, mult mai multe, pe pagina lui de pe clubliterar.

Aşadar:

establishment

o crapă-te establishment
nu te strica de tot
crapă-te puţin

lasă loc pentru furnicuţe
şi săbii ascuţite
de samurai

establishment
cum să te las întreg
cum să mă privesc în oglindă
dacă tu rămâi întreg?

când te-ai stricat
m-am urzicat
ai prosperat
m-am ofticat

n-are omul linişte cu tine
înţelegi ce vreau să spun?
tu eşti cu woody allen
şi feminismul
eu sunt cu glenn close
şi maoismul

tristeţe foarte foarte rece

din cauza vântului
stâlpii tremură
nisipul acoperă frunzele

din iarbă
ies păianjeni
o conservă goală se rostogoleşte printre pietre

pe cerul albastru trece
mărunt ca un cursor
un avion deturnat

Balada jandarmilor de la Muzeul de Artă

patrulăm trulăm
în jurul muzeului
să apărăm părăm
tablourile

haiku nr.46

numit şi Poemul Desfiinţării

îţi asumi responsabilitatea pentru câinele tău, măi


mengele nu mengele

când eram eu mic m-am bătut cu unul. mi-a dat pumni la ficaţi şi mi-a tras picioare în burtă. chestia s-a terminat indecis, dar eu am zis că de fapt am făcut experimente pe el. şi am notat pe o hârtiuţă: am făcut experimente pe el. acum, când reflectez la vremurile alea tulburi, pot să spun cu mâna pe inimă că într-adevăr, am făcut experimente pe el. am avut şi grup de control, şi ipoteză, şi după o săptămână de diseminare am tras şi o concluzie: concluzia era că am făcut experimente pe el.

Andrei Corbea-Hoisie - turnatoria strict privata

"În legătură cu istoria vieţii mele un răspuns", asa se intittuleaza, cam lacramos, un material publicat de Andrei Corbea-Hoisie in ultimul numar (disponibil pe net) al Observatorului Cultural.

Scandalul din jurul expozitiei ICR New York si prestatiei lui Cristian Neagoe (de scriitor, artist si iubit) a facut aproape uitat precedentul zbucium: cel provocat de scrisoarea stupefiata a Hertei Muller, scrisoare dublata de mesajul cel putin ingrijorat al lui Richard Wagner. Ambele vizind prezenta a doi turnatori la o manifestare girata de ICR in Germania, manifestare la care prezente principale faceau Sorin Antohi si Andrei Corbea-Hoisie. Colaboratori dovediti ai Securitatii, ultimul ambasador la Viena, demisionar in urma dezvaluirilor. Si pasibil de pedeapsa penala, din cite stiu eu, pentru fals in declaratii.

In fine, istorie veche. Ce e un pic mai nou in aceasta chestiune este mutarea accentului, in chestiunea culpei colaborarii, dinspre o responsabilitate morala publica, inspre o drama strict privata. Spune Andrei Corbea-Hoisie: "am demisionat din funcţia pe care la acea dată o deţineam ca ambasador al României în Austria, pentru ca problemele mele private să nu apese asupra reprezentării diplomatice a ţării". Iar, ceva mai incolo: "un verdict pe care îl consideram arbitrar şi nedrept mă va expune pe mine, dar mai ales familia mea, unei agresiuni mediatice şi mai brutale."

Cu alte cuvinte, nu faptul ca Securitatea avea un ambasador intr-o capitala importanta ar fi intinat reprezentarea diplomatica a tarii, ci faptul ca acest colaborator a fost deconspirat. Si, desigur, ceea ce era de salvat, nu era onoarea, de pilda- prin cainta publica, ci linistea familiala, cuibusorul strict privat.

Ceea ce m-a indignat la culme. De parcă, daca e sa privim catre partea, totusi, adversa multa vreme domnului Corbea- Hoisie, adica spre cei care au avut de suferit in vremea comunismului, ar trebui sa identificam istorii strict private. De parca arestul, tortura, moartea, ori macar frica si foamea ar fi experiente care ne privesc pe fiecare in plan personal. Desigur ca, pina la urma-urmelor, asa si este, insa societatea nu functioneaza avind reper absolutul. Legile ar fi inutile si inaplicabile, daca ar fi asa.

Pe urma, domnul Corbea-Hoisie incearca sa invoce cazul lui Eginald Schlattner, care si-a recunoscut public vina de a fi colaborat. Neluind in seama faptul ca romancierul german din Sibiu n-a fost deconspirat ci a recunoscut public , Corbea-Hoisie invoca intelegerea de care au dat dovada confratii intelectuali in acest caz, cu "infinite nuante". Nuante pe care, probabil, le-ar dori subliniate si in cazul sau. Desigur, exista nuante in spatele oricarei faradelegi, furtul unei biciclete poate fi romantic, o piine se fura de foame, iar un milion din spirit de aventura. Insa cred ca, daca ar fi sa pledeze in astfel de spete, domnul Andrei Corbea-Hoisie n-ar invoca asemenea circumstante infinit nuantate.

La final: poate nu m-as fi intins asa de mult cu aceasta poveste, insa o postare la subsolul textului lui Andrei Corbea din Observator Cultural, postare scrisa de dimineata devreme, dar care n-a fost moderat nici la aceasta ora, si-a facut loc incet incet in mintea mea.

pasta vietii si ce se mai poate recupera

Tavi e un bun prieten de-al meu, cel mai vechi, ne stim de vreo 25 de ani, cam asa. De mici. Tin minte ca alerga repede, era mic de statura, facea flic-flac, centra bine si lua bataie de la toti profesorii. De la el pornit scandalul cu profesorul Parvu, scandal descris in Celebrul animal. In fine, Tavi a crescut si s-a apucat de afaceri. A prosperat incredibil. Acum ceva vreme m-a solicitat sa-i gasesc un nume si o identitate pentru o companie care sa vinda mobilier institutional prin catalog.

Am inceput asadar sa facem iarasi afaceri impreuna, dupa ce, in adolescenta, am facut amindoi un fel de bisnita cu piese de schimb, eu, iar el cu marfa turceasca. Azi ne-am intilnit din nou pentru un fel de sedinta de lucru. Ma rugase de fapt sa-l ajut sa-si recupereze un fisier sters de pe un stick. Am un programel care face asta. (Poate fi gasit aici, e foarte util si prietenos).

In fine, dincolo de recuperarea salvatoare a unui fisier de afaceri, mi-a fost dat sa arunc un ochi peste toata istoria fisierelor sterse de pe stick. Cel mai interesante erau cele de muzica, cuprinzind: un the best of queen, o gramada de joe cocker, ceva eurythmics plus alte citeva chestii optzeciste. cea mai tare chestie era o melodie de nirvana, am uitat care, poate singura.

mi-am dat seama atunci cit de mult am imbatrinit. ca tavi, care parea ca nu mai iese din copilarie, pe urma dintr-o perpetua pubertate, are acum vw passat si asculta ceea ce mi-a fost dat sa descopar. si ca eu le spun fetelor mele ca mark knopfler e cel mai mare chitarist ever.

o lucratura publicitara

a fost o campanie in care trebuia promovata o companie imobiliara. am ales papucii de casa ca personaj principal, ca element domestic de maxim confort si familiaritate. chiar un grad destul de inalt de intimitate. residence e un ansamblu de blocuri din centrul orasului care viza o nisa upper middle-class. namingul la "residence" nu-mi apartine, eu cam fug de englezisme :)

citeva poze din albania. de la periferia tiranei.

 
 
 
 

am fost vara asta acolo si m-as intoarce oricind. poate la anul.
nu asa arata toata tirana, in centru e frumos, doar ca te sperie multimea de SUV-uri din care presupui ca poate cobori un tip mare si tare care sa te turteasca

experiment cu singe coagulat :)

cu mare frica dau din cind in cind cautare pe google "raufacatorul vorbeste" ca sa vad daca, printr-un mic miracol, l-a mai citit cineva. aproape nimeni. totusi, o chestie made my day. cineva face o lista, in genul teroristei, cu carti cumparate-de cumparat. sint si eu acolo. dar asta inca nu-i mare lucru :)

fata scrie si poezie, dau de ea pe poezie.ro, si-mi place. mai putin subtitlul, pe care eu l-am pus ca titlu de postare. si totusi, ce-mi place? stau si ma gindesc, stau si ma gindesc. pina la urma, imi dau seama. citeva fraze, cele mai bune, le scrisesem eu in "raufacatorul". asa ca, fericit, anunt pe aceasta cale!

fara sa dau citate comparative, mi-e cam jena

Cristian Neagoe si administratia

E greu să caute ceva un scriitor in administratie.
Dar Cristi Neagoe n-a ajuns la ICR pentru ca e un tip creativ (creator) ci pentru ca a functionat o vreme buna ca PR-ist al unui brand cultural puternic. Si-a probat, cum ar veni, capacitatile administrative. E atacat acum pentru ceea ce scrie si, ha-ha, pentru ce pozeaza iubita lui. Nu-mi vine sa-mi dau cu parerea despre libertatea de expresia, confuzia autor-personaj, nici nu ma omor dupa ceea ce scrie Cristian Neagoe, dar cred ca pot spune ceva consistent :) in apararea lui, ceva care ar putea da de gindit si buzurilor.

Eliade era atacat de Ministerul Invatamintului, sau cum se chema prin 36-37, pentru proza pornografica. Se solicita, prin vocea unui Constantin Kiritescu, un mare futacios al administratiei ("directorul de canapea", spaima junelor profesoare) demiterea sa de Universitatea Bucuresti. Eliade da el in judecata ministerul si cere 1 leu despagubire. Procesul sufera aminari peste aminari, pina in momentul in care o dictatura, cea carlista, pune capat tututor litigiilor dintre minister si angajatii sai (nu e clar daca doar in cele in care angajatii erau petenti). Eliade ajunge in 1940 diplomat, consilier cultural la Lisabona, trimis fiind acolo de un partid de extrema dreapta, revendicat de la ortodoxie.

O dovada ca oamenii vorbesc mult, fara sa fie prea atenti la ce spun.