Andrei Corbea-Hoisie - turnatoria strict privata

"În legătură cu istoria vieţii mele un răspuns", asa se intittuleaza, cam lacramos, un material publicat de Andrei Corbea-Hoisie in ultimul numar (disponibil pe net) al Observatorului Cultural.

Scandalul din jurul expozitiei ICR New York si prestatiei lui Cristian Neagoe (de scriitor, artist si iubit) a facut aproape uitat precedentul zbucium: cel provocat de scrisoarea stupefiata a Hertei Muller, scrisoare dublata de mesajul cel putin ingrijorat al lui Richard Wagner. Ambele vizind prezenta a doi turnatori la o manifestare girata de ICR in Germania, manifestare la care prezente principale faceau Sorin Antohi si Andrei Corbea-Hoisie. Colaboratori dovediti ai Securitatii, ultimul ambasador la Viena, demisionar in urma dezvaluirilor. Si pasibil de pedeapsa penala, din cite stiu eu, pentru fals in declaratii.

In fine, istorie veche. Ce e un pic mai nou in aceasta chestiune este mutarea accentului, in chestiunea culpei colaborarii, dinspre o responsabilitate morala publica, inspre o drama strict privata. Spune Andrei Corbea-Hoisie: "am demisionat din funcţia pe care la acea dată o deţineam ca ambasador al României în Austria, pentru ca problemele mele private să nu apese asupra reprezentării diplomatice a ţării". Iar, ceva mai incolo: "un verdict pe care îl consideram arbitrar şi nedrept mă va expune pe mine, dar mai ales familia mea, unei agresiuni mediatice şi mai brutale."

Cu alte cuvinte, nu faptul ca Securitatea avea un ambasador intr-o capitala importanta ar fi intinat reprezentarea diplomatica a tarii, ci faptul ca acest colaborator a fost deconspirat. Si, desigur, ceea ce era de salvat, nu era onoarea, de pilda- prin cainta publica, ci linistea familiala, cuibusorul strict privat.

Ceea ce m-a indignat la culme. De parcă, daca e sa privim catre partea, totusi, adversa multa vreme domnului Corbea- Hoisie, adica spre cei care au avut de suferit in vremea comunismului, ar trebui sa identificam istorii strict private. De parca arestul, tortura, moartea, ori macar frica si foamea ar fi experiente care ne privesc pe fiecare in plan personal. Desigur ca, pina la urma-urmelor, asa si este, insa societatea nu functioneaza avind reper absolutul. Legile ar fi inutile si inaplicabile, daca ar fi asa.

Pe urma, domnul Corbea-Hoisie incearca sa invoce cazul lui Eginald Schlattner, care si-a recunoscut public vina de a fi colaborat. Neluind in seama faptul ca romancierul german din Sibiu n-a fost deconspirat ci a recunoscut public , Corbea-Hoisie invoca intelegerea de care au dat dovada confratii intelectuali in acest caz, cu "infinite nuante". Nuante pe care, probabil, le-ar dori subliniate si in cazul sau. Desigur, exista nuante in spatele oricarei faradelegi, furtul unei biciclete poate fi romantic, o piine se fura de foame, iar un milion din spirit de aventura. Insa cred ca, daca ar fi sa pledeze in astfel de spete, domnul Andrei Corbea-Hoisie n-ar invoca asemenea circumstante infinit nuantate.

La final: poate nu m-as fi intins asa de mult cu aceasta poveste, insa o postare la subsolul textului lui Andrei Corbea din Observator Cultural, postare scrisa de dimineata devreme, dar care n-a fost moderat nici la aceasta ora, si-a facut loc incet incet in mintea mea.