prostul gust face ca timpul să treacă mai repede

obiectiv supravegheat

4 mai dimineaţa – înainte de prînz?

Trei săptămîni de la operaţie, o săptămînă de la externare. M-am cam săturat, mă sufoc. Încă nu mă ţin bine pe picioare, nu m-am încumetat să ies la plimbare decît o singură dată, ieri seara. M-au îndemnat mama şi cîmpul în floare dintre dig şi rîu, îl tot admirasem de pe balcon încă din prima zi de la ieşirea din spital.

Iată ceea ce s-ar putea numi bucolic indus chirurgical, nu ştiu să mă fi pleoştit vreodată chiar atît de tare în faţa naturii.

De vină nu-s probabil decît chimicalele înghiţite (încă!) din opt în opt ore, odihna impusă, somnolenţa împotriva căreia am început deja să mă revolt. Poate şi atmosfera din casă, grija mamei şi răsfăţul. Desigur, contează şi vizitele la spital, pentru schimbarea pansamentelor, acolo merg cu taxi-ul (aşa că nu le-am contabilizat la ieşiri din casă), şi merg şi cotropit de un sentiment de jenă, mă cunosc mai toţi acolo: eu sînt ăla cu atîtea complicaţii după o simplă operaţie de apendicită, unii mă compătimesc, alţii sînt deja plictisiţi. Adevărul e c-ar trebui să fiu revoltat de ce mi se întîmplă, dezastrul e total şi confirmat de fiecare dată de asistentele de la camera de gardă, care fac toate ochi mari la vederea ranei colosale din care continuă să se scurgă puroi.

Totuşi:

de trei zile am scăpat de drumurile la spital, mama a găsit în vecini o asistentă. Vine ea în fiecare zi ca să-mi schimbe pansamentele. E o femeie drăguţă de vreo treizeci şi şapte, şi opt de ani, am întîlnit-o şi ieri în faţa blocului ei, în timp ce mă plimbam şontîc pe aleile cartierului.

Ducea gunoiul şi mi-a zîmbit. A glumit un pic cu mine, m-a mirat asta, în timpul vizitelor pe care mi le face nu scoate aproape nici o vorbă.

- Ce faci? m-a întrebat ea.

- Bine, la aer, am încercat să ies pe cîmp, n-am reuşit să urc digul.

M-a privit peste umăr, în capătul străzii se vedea obstacolul deocamdată de netrecut, a stat aşa, aţintită, vreme de cîteva secunde, de parcă ar fi plănuit o evadare.

- Greu la deal. Cu bicicleta n-ai încercat?

Nu ştiu dacă mi-a oferit o mostră de umor sec sau un reproş profesional pentru graba cu care vreau să-mi scurtez convalescenţa. A plecat, scurtînd momentul reconfortant, singurul al plimbării. În rest, mai bine lipsă. Sînt nou aici, nu cunosc pe nimeni în tot cartierul, aş fi vrut să mă oprească oamenii şi să mă întrebe de sănătate. Se făcuse seară şi o mulţime erau adunaţi pe băncile din faţa scărilor de bloc.

Eu:

mi-am cumpărat o revistă de la benzinărie, am fost tentat să mă aşez pe terasă, s-o citesc, în faţă cu ceva de băut şi o ţigară, n-aveau ceai, doar asta s-ar fi potrivit cu regimul pe care sînt nevoit să-l ţin. Aşa că m-am întors, am petrecut restul serii pe balcon, mi-am îngăduit două ţigări de consolare, a doua fumată pe ascuns, de frica mamei.

Azi, cînd scriu:

sînt din nou la o repriză de fumat pe balcon, şi din nou după o tentativă de evadare, de data asta eşuată încă din pragul casei, al camerei chiar, mama nu mi-a dat voie să ies după ce toată dimineaţa am petrecut-o moleşit de o oarecare febră. Am dormit mult, pînă după prînz, am mîncat abia pe la 4, supă de pui, zupă. Cu toate strădaniile mamei de a asorta meniul cu starea mea febrilă, nu mi-a priit. Dar am mîncat tot, am transpirat, am intrat apoi în baie, m-am spălat cum am putut, pe unde am putut. Trebuia să vină doamna Camelia să-mi schimbe pansamentele urduroase, voiam să mă simtă proaspăt. A venit: ca de obicei, n-a vorbit mai nimic cu mine, pînă şi despre febra mea a discutat doar cu mama.

seara

Acum douăzeci de minute am văzut-o din nou, jos, pe stradă, cobora dintr-o maşină frumoasă. După coborîre, a mai stat, aplecată peste geamul deschis, de vorbă cu şoferul, asta preţ de vreo jumătate de minut, apoi şi-a îndreptat spinarea, şi-a petrecut mîinile peste talie şi şolduri ca să-şi îndrepte cutele rochiei, şi-a aruncat apoi capul pe spate ca să-şi aranjeze coama bogată. Atunci mi-a întîlnit privirea, a zîmbit şi mi-a făcut un semn cu mîna în care-şi ţinea poşeta.

Eu:

i-am oferit un zîmbet firav, asumîndu-mi rolul de convalescent sleit în care cred că mă distribuise. Sau ce altceva poate să însemne exagerata discreţie de care dă dovadă ori de cîte ori vine să mă viziteze la pat? Cînd de fapt eu, ca într-un roman poliţist, am căscat ochii să văd la ce etaj se aprinde lumina. N-am prins nimic, o fi fost pe partea cealaltă.

Acum, la a treia ţigară, privesc o fată care coase în dreptul ferestrei, probabil s-a aşezat acolo pe cînd lumina de-afară îi bătea încă în ramă. Coase gobelin, aplecată, nu-i văd faţa, doar părul roşcat şi un umăr.

apă de gură. a se clăti după golire 3

răspuns la o anchetă a suplimentului pe tema Dosariada: isterie sau necesitate?

Am să încep de aiurea: cred că cea mai eficientă formă de subminare a G8-ismului spălat şi încrezător în consumismul fiţos ar fi promovarea cu succes a mărcilor alternative. Nu, nu mă gîndesc la branduri călduţe, gen fair trade sau ozone friendly, ci la cele cu adevărat obraznice: Adibas, Powasonic, Plima, Heineker, Partidul Conservator ş.a.m.d. În cazul lor, vorbim de eficienţă economică, dublată - încă - de eficienţă subversiv-culturală. O subversiune obţinută, paradoxal, printr-un efort pervers de imaginaţie din partea consumatorului, un efort ce compensează penuria de resurse creative a producătorului.

Am să continui de-aproape: produsul (decons)pirat al securismului e şi el cît se poate de lucrativ în aria economică, iar pe tarlalele morale e, prin cîţiva reprezentanţi culturali, cît se poate de subversiv, ori măcar descumpănitor. Iar asta fără să presupună nici cel mai mic efort din partea beneficiarului de Securitate.

Mă trag şi mai aproape: cu un ochi (stîngul, bineînţeles!) atent la mai sus pomenitul crepuscul al imaginaţiei, voi examina cu celălat chestiunea supusă anchetei. Is... iste... isteri... Dar haideţi să facem noi un mic efort, doar pentru a nu-i da satisfacţie colaboratorului care, ieşind îmbujorat din sediul CNSAS, a rostit întîia oară cuvîntul. Un cuvînt pe care gîndirea leneşă a jurnalistului l-a preluat de-a gata, multiplicîndu-l în vorbă şi scris şi instaurîndu-l drept brand al chestiunii. Haideţi să ne imaginăm CNSAS-ul ca pe un fel de sweatshop (sînt sigur că se transpiră mult acolo) în care se lipesc etichete dezonorante pe căptuşeala de firmă a împricinaţilor. Şi haideţi să nu mai discutăm problema în termenii pe care ni impun ei - colaboratorii -, şi să căutăm un nou cuvînt, la fel de bine-simţit. Să zicem: isterÿe.

Spre deosebire de vechiul termen, ce conţinea o ambiguitate neproductivă şi peÿorativă (cine sînt east-ericii? cei care văd securÿşti şi colaboratorÿ peste tot? dar asta e paranoia! cei care spun că altele erau vremurile iar ei erau alţi oameni? păi, asta e schizofrenie! cei care spun că şi-au slujÿt ţara? asta e megalomanie!), aşadar, spre deosebire de ister... hm!, isterÿa mea e dătătoare de speranţe.

Voi începe cu un scurt istoric al isterÿei mele. La început, am manifestat doar reacţii de aversÿune faţă de unii dintre cei dovediţi ulterior ca turnătorÿ. Mă irÿtau (pînă la a-mi da presimţirÿ) verbiajul belicos al lui Carol Sebastian (Sebeszteyn), mătuşeala culturală (ah! Ferdydurke) a Monei Muscă, ÿehovismul mediatic al unor Dan Ciachir ori Iustin Marchiş. Pe Sorin Antohi îl vedeam rar şi, deşi spunea cam aceleaşi lucruri ca ceilalţi moralÿşti TV, îi savuram accentul de Iassy.

Acestea au fost, ca să zic aşa, primele sÿmptome. Dar lucrurile s-au agravat între timp. Acum, isterÿa mea îşi doreşte mai mult, ţinteşte departe şi turează la maxim motoarele imaginatsÿei. Isterÿa mea ar dori să vadă prăbuşindu-se întregul edificiu al intelighentsÿei, jurnalisticÿ şi politichÿei noastre moralizatoare. Ar dori să fie descoperite dosarele de Securÿtate ale tuturor inşilor lipsiţi de imaginaţie, din pricina cărora nu mai putem vorbi normal. Ale tuturor celor care aleargă de la un studio TV la altul, doar ca să prindă pauzele dintre reprizele de publicitate, şi doar pentru a-şi promova propriul ego. În Românÿa isterÿiei mele, securiştÿ cer azil politic în (Ay!) Cuba, iar colaboratorÿ lor apar la TV cu chipul în blur şi doar ca să prezinte starea vremÿ. În Românÿa asta, scriitorÿ nu mai scriu editoriale ci, pentru bani, cărţi poliţiste. Şi răspund numai la anchetele din Supliment în care-s întrebaţi despre prima iubire şi jucăriile de altădată.