obiectiv supravegheat

4 mai dimineaţa – înainte de prînz?

Trei săptămîni de la operaţie, o săptămînă de la externare. M-am cam săturat, mă sufoc. Încă nu mă ţin bine pe picioare, nu m-am încumetat să ies la plimbare decît o singură dată, ieri seara. M-au îndemnat mama şi cîmpul în floare dintre dig şi rîu, îl tot admirasem de pe balcon încă din prima zi de la ieşirea din spital.

Iată ceea ce s-ar putea numi bucolic indus chirurgical, nu ştiu să mă fi pleoştit vreodată chiar atît de tare în faţa naturii.

De vină nu-s probabil decît chimicalele înghiţite (încă!) din opt în opt ore, odihna impusă, somnolenţa împotriva căreia am început deja să mă revolt. Poate şi atmosfera din casă, grija mamei şi răsfăţul. Desigur, contează şi vizitele la spital, pentru schimbarea pansamentelor, acolo merg cu taxi-ul (aşa că nu le-am contabilizat la ieşiri din casă), şi merg şi cotropit de un sentiment de jenă, mă cunosc mai toţi acolo: eu sînt ăla cu atîtea complicaţii după o simplă operaţie de apendicită, unii mă compătimesc, alţii sînt deja plictisiţi. Adevărul e c-ar trebui să fiu revoltat de ce mi se întîmplă, dezastrul e total şi confirmat de fiecare dată de asistentele de la camera de gardă, care fac toate ochi mari la vederea ranei colosale din care continuă să se scurgă puroi.

Totuşi:

de trei zile am scăpat de drumurile la spital, mama a găsit în vecini o asistentă. Vine ea în fiecare zi ca să-mi schimbe pansamentele. E o femeie drăguţă de vreo treizeci şi şapte, şi opt de ani, am întîlnit-o şi ieri în faţa blocului ei, în timp ce mă plimbam şontîc pe aleile cartierului.

Ducea gunoiul şi mi-a zîmbit. A glumit un pic cu mine, m-a mirat asta, în timpul vizitelor pe care mi le face nu scoate aproape nici o vorbă.

- Ce faci? m-a întrebat ea.

- Bine, la aer, am încercat să ies pe cîmp, n-am reuşit să urc digul.

M-a privit peste umăr, în capătul străzii se vedea obstacolul deocamdată de netrecut, a stat aşa, aţintită, vreme de cîteva secunde, de parcă ar fi plănuit o evadare.

- Greu la deal. Cu bicicleta n-ai încercat?

Nu ştiu dacă mi-a oferit o mostră de umor sec sau un reproş profesional pentru graba cu care vreau să-mi scurtez convalescenţa. A plecat, scurtînd momentul reconfortant, singurul al plimbării. În rest, mai bine lipsă. Sînt nou aici, nu cunosc pe nimeni în tot cartierul, aş fi vrut să mă oprească oamenii şi să mă întrebe de sănătate. Se făcuse seară şi o mulţime erau adunaţi pe băncile din faţa scărilor de bloc.

Eu:

mi-am cumpărat o revistă de la benzinărie, am fost tentat să mă aşez pe terasă, s-o citesc, în faţă cu ceva de băut şi o ţigară, n-aveau ceai, doar asta s-ar fi potrivit cu regimul pe care sînt nevoit să-l ţin. Aşa că m-am întors, am petrecut restul serii pe balcon, mi-am îngăduit două ţigări de consolare, a doua fumată pe ascuns, de frica mamei.

Azi, cînd scriu:

sînt din nou la o repriză de fumat pe balcon, şi din nou după o tentativă de evadare, de data asta eşuată încă din pragul casei, al camerei chiar, mama nu mi-a dat voie să ies după ce toată dimineaţa am petrecut-o moleşit de o oarecare febră. Am dormit mult, pînă după prînz, am mîncat abia pe la 4, supă de pui, zupă. Cu toate strădaniile mamei de a asorta meniul cu starea mea febrilă, nu mi-a priit. Dar am mîncat tot, am transpirat, am intrat apoi în baie, m-am spălat cum am putut, pe unde am putut. Trebuia să vină doamna Camelia să-mi schimbe pansamentele urduroase, voiam să mă simtă proaspăt. A venit: ca de obicei, n-a vorbit mai nimic cu mine, pînă şi despre febra mea a discutat doar cu mama.

seara

Acum douăzeci de minute am văzut-o din nou, jos, pe stradă, cobora dintr-o maşină frumoasă. După coborîre, a mai stat, aplecată peste geamul deschis, de vorbă cu şoferul, asta preţ de vreo jumătate de minut, apoi şi-a îndreptat spinarea, şi-a petrecut mîinile peste talie şi şolduri ca să-şi îndrepte cutele rochiei, şi-a aruncat apoi capul pe spate ca să-şi aranjeze coama bogată. Atunci mi-a întîlnit privirea, a zîmbit şi mi-a făcut un semn cu mîna în care-şi ţinea poşeta.

Eu:

i-am oferit un zîmbet firav, asumîndu-mi rolul de convalescent sleit în care cred că mă distribuise. Sau ce altceva poate să însemne exagerata discreţie de care dă dovadă ori de cîte ori vine să mă viziteze la pat? Cînd de fapt eu, ca într-un roman poliţist, am căscat ochii să văd la ce etaj se aprinde lumina. N-am prins nimic, o fi fost pe partea cealaltă.

Acum, la a treia ţigară, privesc o fată care coase în dreptul ferestrei, probabil s-a aşezat acolo pe cînd lumina de-afară îi bătea încă în ramă. Coase gobelin, aplecată, nu-i văd faţa, doar părul roşcat şi un umăr.