apă de gură. a se clăti după golire 3

răspuns la o anchetă a suplimentului pe tema Dosariada: isterie sau necesitate?

Am să încep de aiurea: cred că cea mai eficientă formă de subminare a G8-ismului spălat şi încrezător în consumismul fiţos ar fi promovarea cu succes a mărcilor alternative. Nu, nu mă gîndesc la branduri călduţe, gen fair trade sau ozone friendly, ci la cele cu adevărat obraznice: Adibas, Powasonic, Plima, Heineker, Partidul Conservator ş.a.m.d. În cazul lor, vorbim de eficienţă economică, dublată - încă - de eficienţă subversiv-culturală. O subversiune obţinută, paradoxal, printr-un efort pervers de imaginaţie din partea consumatorului, un efort ce compensează penuria de resurse creative a producătorului.

Am să continui de-aproape: produsul (decons)pirat al securismului e şi el cît se poate de lucrativ în aria economică, iar pe tarlalele morale e, prin cîţiva reprezentanţi culturali, cît se poate de subversiv, ori măcar descumpănitor. Iar asta fără să presupună nici cel mai mic efort din partea beneficiarului de Securitate.

Mă trag şi mai aproape: cu un ochi (stîngul, bineînţeles!) atent la mai sus pomenitul crepuscul al imaginaţiei, voi examina cu celălat chestiunea supusă anchetei. Is... iste... isteri... Dar haideţi să facem noi un mic efort, doar pentru a nu-i da satisfacţie colaboratorului care, ieşind îmbujorat din sediul CNSAS, a rostit întîia oară cuvîntul. Un cuvînt pe care gîndirea leneşă a jurnalistului l-a preluat de-a gata, multiplicîndu-l în vorbă şi scris şi instaurîndu-l drept brand al chestiunii. Haideţi să ne imaginăm CNSAS-ul ca pe un fel de sweatshop (sînt sigur că se transpiră mult acolo) în care se lipesc etichete dezonorante pe căptuşeala de firmă a împricinaţilor. Şi haideţi să nu mai discutăm problema în termenii pe care ni impun ei - colaboratorii -, şi să căutăm un nou cuvînt, la fel de bine-simţit. Să zicem: isterÿe.

Spre deosebire de vechiul termen, ce conţinea o ambiguitate neproductivă şi peÿorativă (cine sînt east-ericii? cei care văd securÿşti şi colaboratorÿ peste tot? dar asta e paranoia! cei care spun că altele erau vremurile iar ei erau alţi oameni? păi, asta e schizofrenie! cei care spun că şi-au slujÿt ţara? asta e megalomanie!), aşadar, spre deosebire de ister... hm!, isterÿa mea e dătătoare de speranţe.

Voi începe cu un scurt istoric al isterÿei mele. La început, am manifestat doar reacţii de aversÿune faţă de unii dintre cei dovediţi ulterior ca turnătorÿ. Mă irÿtau (pînă la a-mi da presimţirÿ) verbiajul belicos al lui Carol Sebastian (Sebeszteyn), mătuşeala culturală (ah! Ferdydurke) a Monei Muscă, ÿehovismul mediatic al unor Dan Ciachir ori Iustin Marchiş. Pe Sorin Antohi îl vedeam rar şi, deşi spunea cam aceleaşi lucruri ca ceilalţi moralÿşti TV, îi savuram accentul de Iassy.

Acestea au fost, ca să zic aşa, primele sÿmptome. Dar lucrurile s-au agravat între timp. Acum, isterÿa mea îşi doreşte mai mult, ţinteşte departe şi turează la maxim motoarele imaginatsÿei. Isterÿa mea ar dori să vadă prăbuşindu-se întregul edificiu al intelighentsÿei, jurnalisticÿ şi politichÿei noastre moralizatoare. Ar dori să fie descoperite dosarele de Securÿtate ale tuturor inşilor lipsiţi de imaginaţie, din pricina cărora nu mai putem vorbi normal. Ale tuturor celor care aleargă de la un studio TV la altul, doar ca să prindă pauzele dintre reprizele de publicitate, şi doar pentru a-şi promova propriul ego. În Românÿa isterÿiei mele, securiştÿ cer azil politic în (Ay!) Cuba, iar colaboratorÿ lor apar la TV cu chipul în blur şi doar ca să prezinte starea vremÿ. În Românÿa asta, scriitorÿ nu mai scriu editoriale ci, pentru bani, cărţi poliţiste. Şi răspund numai la anchetele din Supliment în care-s întrebaţi despre prima iubire şi jucăriile de altădată.