cea mai frumoasă poezie citită tot anul trecut

revin cu greu dar cu lucruri importante. poezia de mai jos a scris-o rareş moldovan şi apare într-o antologie a, cum să le zic, sesiunilor anuale de la săvîrşin. aşadar:

zoom

oameni ies unul cîte unul.
între peretele de chirpici
şi peretele galeriei de viţă-de-vie
o femeie îşi muşcă buzele
nici anul acesta în casa ei nu vor fi destui

a privi sau a urma
alegerea preotului pe bicicletă
uitîndu-se la femeia care a intrat în cimitir
cu o găleată în mînă
sau, îşi spune, a exersa
virtutea de a pedala cît mai încet

Două chestii mici şi faine. Despre Mircea Cărtărescu şi, din nou, Silviu Gherman :)

 

Acum vreo 4 luni, Mircea Cărtărescu venea la Arad cu Ioana Nicolaie.
MC i-a dat Cristinei un interviu mişto, din care postez o părticică drăguţă (partea cu bold îmi place cel mai mult):

Scriem pentru fiinţe asemănătoare cu noi şi, dacă nu sunt asemănătoare, încercăm să le facem asemănătoare prin cărţile pe care le scriem şi prin influenţa acestor cărţi. Încercăm să ne creem de fapt clone. Clone intelectuale, clone morale clone spirituale. Un cititor ideal pentru mine, am mai spus acest lucru de multe ori, este de fapt o cititoare. Eu scriu nu numai pentru oameni tineri, ci în special pentru femei tinere. Pentru un anumit gen de lectură. Pentru un tip de lectură „feminin“. Pentru că disting între două tipuri de lectură. Acest tip de lectură empatic, de identificare, de abandonare în faţa textului, pe care-l numesc feminin şi un tip de lectură neîncrezătoare, suspicioasă, destructivă într-un fel, în care se caută greşelile autorului, se caută noduri în papură, defecte şi care este o lectură de tip masculin, de confruntare cu textul. Cărţile mele sunt scrise pentru primul tip de lectură. Ele tind să hipnotizeze cititorul. De aceea eu cred că cititorul ideal este cel care se lasă indus în transă de textele mele. Cititor care ar trebui să aibă în mod ideal aceeaşi enciclopedie interioară pe care o am şi eu.

–Vă gândiţi la cititor în momentul în care scrieţi?

–Fireşte că nu. „Nu mi-ar sta deloc frumos“ aş spune parafrazându-l pe Gert Muler golgheterul de pe vremuri al echipei Germaniei. Întrebat de către un jurnalist la ce se gândeşte când dă cu capul în minge şi marcheză gol şi el a răspuns chiar aşa: „Frumos mi-ar sta să mă gândesc la ceva“. Când scriu mă gândesc doar la temele mele şi la frazele pe care trebuie să le fac şi îmi ajunge. Nu am nevoie să mă gândesc la ce va zice cititorul la vederea acestor fraze.

***

Şi, a doua chestie drăguţă e o întîlnire cu vic şi silviu gherman (poate asta explica oareceva :), la subsolul unei postări a lui Costi Rogozanu. Aşadar:

SILVIU GHERMAN: Eu nu pot sa-l citesc pe Cartarescu. Nu pot. Adorm cu fractalul in mana. Ca scriitor, cred ca daca ajungi sa stapanesti suficient de bine un stil, e simplu sa te refugiezi in fantastic si imaginativ. Mai cred ca e mult mai dificil si interesant sa construiesti o realitate coerenta prin simplitate, nu prin aglomerari de procedee.

Pe de alta parte, ii respect enorm pe adulatorii d-lui Cartarescu. Le doresc sa nu faca niciodata pancreatita si sa traiasca 94 de ani.

VIC: ii multumesc marelui scriitor silviu gherman pentru ca si-a coborit privirea asupra mea. imi cer scuze ca i-am poluat spatiul virtual pe care l-a mostenit de la mamica si de la taticul sau. ii urez sa ramina sanatos in sublimele arome virtuale pe care le creeaza, atit aici, cit si in minunata sa carte, care ocupa atita spatiu in depozitul editurii, incit aceasta a decis s-o dea aproape gratis, numai sa scape de ea.

SILVIU GHERMAN:

Orice roman cu pretentii incearca, intr-un fel sau altul, sa acopere o realitate cat mai extinsa, ca doar de aia e roman. Dar, ca si actorii batrani care au jucat în prea multe prostii, autorii se sclerozeaza la un moment dat. Mi se pare ca cea mai evidenta dovada de scleroza a unui text e (parere strict personala, repet) abundenta oniricului si, in general, a refugiului in epicicluri narative de genul fractalului si simbolului si autoreferentialului. Iti vine sa rabufnesti: zi, ba, ce vrei, n-o mai vopsi atata.

Descopar cu surprindere ca lumea stie cine sunt! Spectaculos moment. Vic, te invit la mine acasa ca sa facem dragoste.

* în foto e MC înconjurat de fanii Ioanei Nicolaie.
** later edit: disputa dintre vic, silviu gherman si altii in jurul ultimului volum din Orbitor si a cronichetei lui Rogozanu se află aici
pe mine m-a amuzat, asta e!

Susan Ludvigson: o să le pară rău mai tîrziu

 






















De-aş putea să-mi iau viaţa de la capăt,
aş ţine un jurnal,
aşa cum mi-am propus pe cînd aveam
nouă ani,
un registru al tuturor nedreptăţilor
pe care le fac adulţii:
tonul acuzator folosit atunci cînd vorbesc,
situaţiile stînjenitoare la care ne supun
în faţa rudelor, ca atunci cînd
a trebuit să mă schimb în costumul de baie
pe bancheta din spate în vreme ce mama
pălăvrăgrea cu un unchi
care trăgea cu ochiul şi mă tachina.
.
Şi, nu-i aşa c-o să le pară rău mai tîrziu,
cînd, după ce eu am fost deja călcată de un camion,
or să citească şi ei:
şi feţele lor se vor întuneca
asemeni după-amiezelor de iarnă.
Însă eu, bineînţeles (dacă aş supravieţui),
aş avea un îndreptar
mereu la îndemînă,
aşa c-aş putea fi părintele perfect
al unor copii strălucind de fericire
ca luminile nordului.
Ar fi ca şi cu poemele despre care speri
că vor fi citite de cineva care ştie
c-au fost scrise pentru el, şi-n care plîngi
lucrurile pe care le-a făcut sau nu le-a făcut,
dorindu-ţi să-ţi mai atingă o dată faţa,
să-ţi legene trupul.
Şi aproape c-auzi ce ţi-ar putea spune,
cu vocea lui adîncă,
rostogolită ca marea,
din nou şi din nou, ca un cîntec

Am regăsit poemul ăsta căutînd altceva. Mi-am adus aminte că aveam îndoieli în privinţa finalului, dar acum nu mai am. De aia îl postez aici, deşi ar trebui să mai revăd traducerea. De original n-am dat însă, probabil c-o fi pe net undeva, dar mi-e lene să caut.

ceva frumos. ceva deosebit

îmi place clipul.
are simplitate.
e interesant şi cum reuşeşte să stoarcă exact doza necesară de sirop din cîntecul lui Cat Powers
care, altfel, mi se pare o cîntăreaţă bună, poate că abuzînd un pic de cover-uri.

aş fi curios să-i văd debutul în film, se pare că nu i-a ieşit din pricina unei alte cantautoare :) , norah jones (brrrr), care a distrus complet un film care promitea, primul al lui wong kar-wai în limba engleză.

cîntecul e şi pe coloana sonoră a lui blueberry nights, se potriveşte parcă destul de bine cu wong kar-wai

De ce mi se pare Silviu Gherman genial?

Sigur, ne putem lua toate precauţiile de pe lume atunci cînd folosim cuvîntul ăsta. Eu am să-mi iau una singură: mă recunosc martor al unei manifestări de geniu atunci cînd sînt stupefiat. Cînd mă aflu în faţa a ceva nou-nouţ şi nu pot descifra mecanismele care au produs acel nou. Cam asta ar fi.

Am vrut să văd dacă, la trei ani de la întîlnirea mea cu ce scrie Silviu / Leon Wahl, stupoarea a rămas. Mi se pare că da. Pun mai jos cîteva poeme, din cele pe care i le-am publicat pe vremuri in ca şi cum. Mai multe, mult mai multe, pe pagina lui de pe clubliterar.

Aşadar:

establishment

o crapă-te establishment
nu te strica de tot
crapă-te puţin

lasă loc pentru furnicuţe
şi săbii ascuţite
de samurai

establishment
cum să te las întreg
cum să mă privesc în oglindă
dacă tu rămâi întreg?

când te-ai stricat
m-am urzicat
ai prosperat
m-am ofticat

n-are omul linişte cu tine
înţelegi ce vreau să spun?
tu eşti cu woody allen
şi feminismul
eu sunt cu glenn close
şi maoismul

tristeţe foarte foarte rece

din cauza vântului
stâlpii tremură
nisipul acoperă frunzele

din iarbă
ies păianjeni
o conservă goală se rostogoleşte printre pietre

pe cerul albastru trece
mărunt ca un cursor
un avion deturnat

Balada jandarmilor de la Muzeul de Artă

patrulăm trulăm
în jurul muzeului
să apărăm părăm
tablourile

haiku nr.46

numit şi Poemul Desfiinţării

îţi asumi responsabilitatea pentru câinele tău, măi


mengele nu mengele

când eram eu mic m-am bătut cu unul. mi-a dat pumni la ficaţi şi mi-a tras picioare în burtă. chestia s-a terminat indecis, dar eu am zis că de fapt am făcut experimente pe el. şi am notat pe o hârtiuţă: am făcut experimente pe el. acum, când reflectez la vremurile alea tulburi, pot să spun cu mâna pe inimă că într-adevăr, am făcut experimente pe el. am avut şi grup de control, şi ipoteză, şi după o săptămână de diseminare am tras şi o concluzie: concluzia era că am făcut experimente pe el.

Andrei Corbea-Hoisie - turnatoria strict privata

"În legătură cu istoria vieţii mele un răspuns", asa se intittuleaza, cam lacramos, un material publicat de Andrei Corbea-Hoisie in ultimul numar (disponibil pe net) al Observatorului Cultural.

Scandalul din jurul expozitiei ICR New York si prestatiei lui Cristian Neagoe (de scriitor, artist si iubit) a facut aproape uitat precedentul zbucium: cel provocat de scrisoarea stupefiata a Hertei Muller, scrisoare dublata de mesajul cel putin ingrijorat al lui Richard Wagner. Ambele vizind prezenta a doi turnatori la o manifestare girata de ICR in Germania, manifestare la care prezente principale faceau Sorin Antohi si Andrei Corbea-Hoisie. Colaboratori dovediti ai Securitatii, ultimul ambasador la Viena, demisionar in urma dezvaluirilor. Si pasibil de pedeapsa penala, din cite stiu eu, pentru fals in declaratii.

In fine, istorie veche. Ce e un pic mai nou in aceasta chestiune este mutarea accentului, in chestiunea culpei colaborarii, dinspre o responsabilitate morala publica, inspre o drama strict privata. Spune Andrei Corbea-Hoisie: "am demisionat din funcţia pe care la acea dată o deţineam ca ambasador al României în Austria, pentru ca problemele mele private să nu apese asupra reprezentării diplomatice a ţării". Iar, ceva mai incolo: "un verdict pe care îl consideram arbitrar şi nedrept mă va expune pe mine, dar mai ales familia mea, unei agresiuni mediatice şi mai brutale."

Cu alte cuvinte, nu faptul ca Securitatea avea un ambasador intr-o capitala importanta ar fi intinat reprezentarea diplomatica a tarii, ci faptul ca acest colaborator a fost deconspirat. Si, desigur, ceea ce era de salvat, nu era onoarea, de pilda- prin cainta publica, ci linistea familiala, cuibusorul strict privat.

Ceea ce m-a indignat la culme. De parcă, daca e sa privim catre partea, totusi, adversa multa vreme domnului Corbea- Hoisie, adica spre cei care au avut de suferit in vremea comunismului, ar trebui sa identificam istorii strict private. De parca arestul, tortura, moartea, ori macar frica si foamea ar fi experiente care ne privesc pe fiecare in plan personal. Desigur ca, pina la urma-urmelor, asa si este, insa societatea nu functioneaza avind reper absolutul. Legile ar fi inutile si inaplicabile, daca ar fi asa.

Pe urma, domnul Corbea-Hoisie incearca sa invoce cazul lui Eginald Schlattner, care si-a recunoscut public vina de a fi colaborat. Neluind in seama faptul ca romancierul german din Sibiu n-a fost deconspirat ci a recunoscut public , Corbea-Hoisie invoca intelegerea de care au dat dovada confratii intelectuali in acest caz, cu "infinite nuante". Nuante pe care, probabil, le-ar dori subliniate si in cazul sau. Desigur, exista nuante in spatele oricarei faradelegi, furtul unei biciclete poate fi romantic, o piine se fura de foame, iar un milion din spirit de aventura. Insa cred ca, daca ar fi sa pledeze in astfel de spete, domnul Andrei Corbea-Hoisie n-ar invoca asemenea circumstante infinit nuantate.

La final: poate nu m-as fi intins asa de mult cu aceasta poveste, insa o postare la subsolul textului lui Andrei Corbea din Observator Cultural, postare scrisa de dimineata devreme, dar care n-a fost moderat nici la aceasta ora, si-a facut loc incet incet in mintea mea.

pasta vietii si ce se mai poate recupera

Tavi e un bun prieten de-al meu, cel mai vechi, ne stim de vreo 25 de ani, cam asa. De mici. Tin minte ca alerga repede, era mic de statura, facea flic-flac, centra bine si lua bataie de la toti profesorii. De la el pornit scandalul cu profesorul Parvu, scandal descris in Celebrul animal. In fine, Tavi a crescut si s-a apucat de afaceri. A prosperat incredibil. Acum ceva vreme m-a solicitat sa-i gasesc un nume si o identitate pentru o companie care sa vinda mobilier institutional prin catalog.

Am inceput asadar sa facem iarasi afaceri impreuna, dupa ce, in adolescenta, am facut amindoi un fel de bisnita cu piese de schimb, eu, iar el cu marfa turceasca. Azi ne-am intilnit din nou pentru un fel de sedinta de lucru. Ma rugase de fapt sa-l ajut sa-si recupereze un fisier sters de pe un stick. Am un programel care face asta. (Poate fi gasit aici, e foarte util si prietenos).

In fine, dincolo de recuperarea salvatoare a unui fisier de afaceri, mi-a fost dat sa arunc un ochi peste toata istoria fisierelor sterse de pe stick. Cel mai interesante erau cele de muzica, cuprinzind: un the best of queen, o gramada de joe cocker, ceva eurythmics plus alte citeva chestii optzeciste. cea mai tare chestie era o melodie de nirvana, am uitat care, poate singura.

mi-am dat seama atunci cit de mult am imbatrinit. ca tavi, care parea ca nu mai iese din copilarie, pe urma dintr-o perpetua pubertate, are acum vw passat si asculta ceea ce mi-a fost dat sa descopar. si ca eu le spun fetelor mele ca mark knopfler e cel mai mare chitarist ever.

citeva poze din albania. de la periferia tiranei.

 
 
 
 

am fost vara asta acolo si m-as intoarce oricind. poate la anul.
nu asa arata toata tirana, in centru e frumos, doar ca te sperie multimea de SUV-uri din care presupui ca poate cobori un tip mare si tare care sa te turteasca