muzică pentru cadre medii

una din melodiile mele preferate. mountain goats (adică john darnielle) cîntă No children

apă de gură. a se clăti după golire 5

urmanov în supliment:
„Eu simt un mare dezgust pentru lumea literara, cap-coada. Dezgust pentru viclenia si mizeria si tot show-ul asta porcesc. Simt dezgust pentru Eminescu – vai, draga, ce-a mai iubit-o el pe Veronica, dar moare de sifilis –, dezgust pentru Nichita Stanescu – marele sensibil, mort ca ultimul alcoolic.”
sigur că da, e uşor să dai de pămînt cu numele morţilor, să foloseşti chestii folclorice din biografia lor şi să te dai scîrbit. e greu însă să te dai scîrbit invocînd numele celor în viaţă, de pildă ale celor care benchetuiesc în fiecare an la ipoteşti, fac juriu şi dau premiu absolventelor de la râşca, LA EGALITATE!
„bisericile sint locasuri ale lui Dumnezeu si, ca urmare, El Insusi hotaraste cine I le ridica. Daca acum Dumnezeu a hotarit sa le construiasca Becali, poate ca e o palma data romanilor pentru halul in care singuri ne-am adus astazi ca natiune”
cînd ai de-a face cu oameni care te pot trage de urechi, e bine să fii prudent, înţelept şi împăciutor. şi să înjuri biserica rusă. http://www.supliment.polirom.ro/images/pdf/097_Iasi.pdf

dar, nu-i aşa, BOR-ul furnizează infrastructura şcolii de la Râşca, fiindcă altfel unde s-ar mai duce în tabără tinerii scriitori să se adape de la izvorul de creativitate? cred că, între scriitorii mireni, doar petru ilieşu ar putea să pună asemenea condiţii la dispoziţia celor însetaţi. aşa că, dormind-cazînd şi mîncînd la mănăstire, scîrbit de lumea literară dar propunînd absolvenţi de şcoală literară care să dinamiteze. cu ce? cu trupuri neîntinate şi absitenţă? fiindcă asta-l scîrbeşte pe urmanov la lumea lit. nu faptul că un juriu acordă premii fără să citească volumele, considerînd pe deasupra că, într-un an, pot exista trei poetese de mare şi exact aceeaşi valoare.

apă de gură. a se clăti după golire 4

Lipseşte acel fantastic al obiectelor umile ce face să strălucească târguşoarele lui Emil Brumaru, după cum nu înregistrăm un evazionism autentic, cu punerea între paranteze a realităţii imediate. ,Ros de o bacterie necunoscută", cu ,o acută lipsă de voinţă", subiectul oblomovian îşi exfoliază la nesfârşit straturile intim-biografice, fără să ajungă la veritabile explorări. Din Arta scalpării lipseşte, în genere, tocmai arta.
daniel cristea enache, în românia liberă. ce naiba de veritabile explorări îi trebuie unuia care-l savurează pe brumaru? şi cum de n-a înţeles că cea mai puternică formă de poezie e cea fără străluciri şi fantastic? fiindcă doar jalonează (vezi deschiderea largă a cronicii, cu ENUMERĂRI şi NOMINALIZĂRI pe curente şi direcţii), nu citeşte. HABAR N-ARE!

poezie pentru cadre medii

david berman: new york, new york

Un alt New York se construieşte

un pic mai la vest de cel vechi.

La ce bun încă unul nu s-a întrebat nimeni,

s-au apucat pur şi simplu de construit.

Oraşul e închis deocamdată,

n-au acces decît echipele de constructori

care pretind că-i o perfectă imagine în oglindă.

Într-adevăr, fiecare lucrează la cîte o copie

a apartamentului în care locuieşte

la care adaugă noi detalii,

cum ar fi un odorizant, o piatră de grădină,

o clanţă personalizată cu numele unui hotel de lux.

Cîte-o ameliorare ici-colo, realizată-n secret

şi-n afara planurilor. Şefii de echipă

nu bagă de seamă sau poate că nu le pasă.

Toţi se simt excelent,

glumesc, se plimbă pe străzile liniştite

pe care singurul reporter admis înăuntru

le-a descris ca fiind “netributare complicatului trecut al vechiului oraş,

ci răspîndind mireasma melancolică a primilor ani pe pămînt”.

Bărbaţii au ajuns să îndrăgească oraşul cel liniştit.

Le venea din ce în ce mai greu să se întoarcă seara acasă,

nevestele lor au început să se îngrijjoreze.

Supele cele galbene se răcesc, apusurile-s tot mai repezi.

Bărbaţii iau des pauze şi ies pe scara de incendiu,

peste aerul calm le fac cu mîna celorlalţi muncitori,

meditează fiecare în punctul lui de observaţie.

Pînă-ntr-o zi...

Cînd nori de mangal au umplut cerul.

Truse de scule au zornăit în bătaia vîntului.

Ceva nu era în regulă.

Un şef de echipă de pe bulevard

şi-a aţintit binoclul spre o pată cenuşie

ce se apropia dinspre răsărit.

S-au auzit voci, Ce e? Ce se-ntîmplă?

Porumbei, a strigat el în vînt.

filmele pe care mi-aş dori să le fac

CORINA

Scena 1


Sîntem amîndoi la malul unui rîu, ne ţinem de mînă şi ne strecurăm printre trestii. Tu eşi desculţă, într-o rochiţă de stambă. Strălucirea soarelui orbeşte pentru o clipă camera. Închidem ochii. Apoi, descoperim plaja unde toţi managerii din oraş vin să-şi reguleze secretarele tinere şi frumoase. Acum o fac în grup, sînt cinci directori cu secretarele lor. Le pedepsesc, spui tu.


Scena 2


Un vechi landou de răchită, trebuie să fac cumva să încap în el. Tu mă înveleşti cu o pătură moale şi, cîntînd încetişor ceva în germană, mă plimbi cu el prin piaţa mare. Aşa, cum stau ghemuit şi privindu-te cu dragoste, îmi pari o regină.


Scena 3


Cineva ne lasă mesaje înfipte cu piuneze în dulapurile din bucătărie. Decupează litere mici de staniol pe care le lipeşte pe nişte cartoane. Într-o zi, agăţăm toate cartoanele astea de coada unui zmeu. Zicem că facem reclamă: Păstraţi curăţenia în bucătărie, Pe aici curge apă fierbinte, Aici am ucis un gîndac cu Baygon. Zmeul e deja sus de tot, cînd două supersonice ale armatei ne trec urlînd pe deasupra. Ne-au văzut pe radar, spunem speriaţi, tăiem sfoara.


Scena 4


Jucăm cărţi cu tatăl tău. E întotdeauna îmbrăcat într-o pijama de spital şi miroase urît. Pierde. Ca să se răzbune, ne spune că sîntem frate şi soră. De vreme ce sîntem de sînge regal, nu contează.


Scena 5


Tatăl tău moare. Scotocim casa şi găsim o geantă de piele plină cu bani. Ne dezbrăcăm în pielea goală, ne întindem pe pat şi ne acoperim pe rînd cu bancnote.

prostul gust face ca timpul să treacă mai repede

obiectiv supravegheat

4 mai dimineaţa – înainte de prînz?

Trei săptămîni de la operaţie, o săptămînă de la externare. M-am cam săturat, mă sufoc. Încă nu mă ţin bine pe picioare, nu m-am încumetat să ies la plimbare decît o singură dată, ieri seara. M-au îndemnat mama şi cîmpul în floare dintre dig şi rîu, îl tot admirasem de pe balcon încă din prima zi de la ieşirea din spital.

Iată ceea ce s-ar putea numi bucolic indus chirurgical, nu ştiu să mă fi pleoştit vreodată chiar atît de tare în faţa naturii.

De vină nu-s probabil decît chimicalele înghiţite (încă!) din opt în opt ore, odihna impusă, somnolenţa împotriva căreia am început deja să mă revolt. Poate şi atmosfera din casă, grija mamei şi răsfăţul. Desigur, contează şi vizitele la spital, pentru schimbarea pansamentelor, acolo merg cu taxi-ul (aşa că nu le-am contabilizat la ieşiri din casă), şi merg şi cotropit de un sentiment de jenă, mă cunosc mai toţi acolo: eu sînt ăla cu atîtea complicaţii după o simplă operaţie de apendicită, unii mă compătimesc, alţii sînt deja plictisiţi. Adevărul e c-ar trebui să fiu revoltat de ce mi se întîmplă, dezastrul e total şi confirmat de fiecare dată de asistentele de la camera de gardă, care fac toate ochi mari la vederea ranei colosale din care continuă să se scurgă puroi.

Totuşi:

de trei zile am scăpat de drumurile la spital, mama a găsit în vecini o asistentă. Vine ea în fiecare zi ca să-mi schimbe pansamentele. E o femeie drăguţă de vreo treizeci şi şapte, şi opt de ani, am întîlnit-o şi ieri în faţa blocului ei, în timp ce mă plimbam şontîc pe aleile cartierului.

Ducea gunoiul şi mi-a zîmbit. A glumit un pic cu mine, m-a mirat asta, în timpul vizitelor pe care mi le face nu scoate aproape nici o vorbă.

- Ce faci? m-a întrebat ea.

- Bine, la aer, am încercat să ies pe cîmp, n-am reuşit să urc digul.

M-a privit peste umăr, în capătul străzii se vedea obstacolul deocamdată de netrecut, a stat aşa, aţintită, vreme de cîteva secunde, de parcă ar fi plănuit o evadare.

- Greu la deal. Cu bicicleta n-ai încercat?

Nu ştiu dacă mi-a oferit o mostră de umor sec sau un reproş profesional pentru graba cu care vreau să-mi scurtez convalescenţa. A plecat, scurtînd momentul reconfortant, singurul al plimbării. În rest, mai bine lipsă. Sînt nou aici, nu cunosc pe nimeni în tot cartierul, aş fi vrut să mă oprească oamenii şi să mă întrebe de sănătate. Se făcuse seară şi o mulţime erau adunaţi pe băncile din faţa scărilor de bloc.

Eu:

mi-am cumpărat o revistă de la benzinărie, am fost tentat să mă aşez pe terasă, s-o citesc, în faţă cu ceva de băut şi o ţigară, n-aveau ceai, doar asta s-ar fi potrivit cu regimul pe care sînt nevoit să-l ţin. Aşa că m-am întors, am petrecut restul serii pe balcon, mi-am îngăduit două ţigări de consolare, a doua fumată pe ascuns, de frica mamei.

Azi, cînd scriu:

sînt din nou la o repriză de fumat pe balcon, şi din nou după o tentativă de evadare, de data asta eşuată încă din pragul casei, al camerei chiar, mama nu mi-a dat voie să ies după ce toată dimineaţa am petrecut-o moleşit de o oarecare febră. Am dormit mult, pînă după prînz, am mîncat abia pe la 4, supă de pui, zupă. Cu toate strădaniile mamei de a asorta meniul cu starea mea febrilă, nu mi-a priit. Dar am mîncat tot, am transpirat, am intrat apoi în baie, m-am spălat cum am putut, pe unde am putut. Trebuia să vină doamna Camelia să-mi schimbe pansamentele urduroase, voiam să mă simtă proaspăt. A venit: ca de obicei, n-a vorbit mai nimic cu mine, pînă şi despre febra mea a discutat doar cu mama.

seara

Acum douăzeci de minute am văzut-o din nou, jos, pe stradă, cobora dintr-o maşină frumoasă. După coborîre, a mai stat, aplecată peste geamul deschis, de vorbă cu şoferul, asta preţ de vreo jumătate de minut, apoi şi-a îndreptat spinarea, şi-a petrecut mîinile peste talie şi şolduri ca să-şi îndrepte cutele rochiei, şi-a aruncat apoi capul pe spate ca să-şi aranjeze coama bogată. Atunci mi-a întîlnit privirea, a zîmbit şi mi-a făcut un semn cu mîna în care-şi ţinea poşeta.

Eu:

i-am oferit un zîmbet firav, asumîndu-mi rolul de convalescent sleit în care cred că mă distribuise. Sau ce altceva poate să însemne exagerata discreţie de care dă dovadă ori de cîte ori vine să mă viziteze la pat? Cînd de fapt eu, ca într-un roman poliţist, am căscat ochii să văd la ce etaj se aprinde lumina. N-am prins nimic, o fi fost pe partea cealaltă.

Acum, la a treia ţigară, privesc o fată care coase în dreptul ferestrei, probabil s-a aşezat acolo pe cînd lumina de-afară îi bătea încă în ramă. Coase gobelin, aplecată, nu-i văd faţa, doar părul roşcat şi un umăr.

apă de gură. a se clăti după golire 3

răspuns la o anchetă a suplimentului pe tema Dosariada: isterie sau necesitate?

Am să încep de aiurea: cred că cea mai eficientă formă de subminare a G8-ismului spălat şi încrezător în consumismul fiţos ar fi promovarea cu succes a mărcilor alternative. Nu, nu mă gîndesc la branduri călduţe, gen fair trade sau ozone friendly, ci la cele cu adevărat obraznice: Adibas, Powasonic, Plima, Heineker, Partidul Conservator ş.a.m.d. În cazul lor, vorbim de eficienţă economică, dublată - încă - de eficienţă subversiv-culturală. O subversiune obţinută, paradoxal, printr-un efort pervers de imaginaţie din partea consumatorului, un efort ce compensează penuria de resurse creative a producătorului.

Am să continui de-aproape: produsul (decons)pirat al securismului e şi el cît se poate de lucrativ în aria economică, iar pe tarlalele morale e, prin cîţiva reprezentanţi culturali, cît se poate de subversiv, ori măcar descumpănitor. Iar asta fără să presupună nici cel mai mic efort din partea beneficiarului de Securitate.

Mă trag şi mai aproape: cu un ochi (stîngul, bineînţeles!) atent la mai sus pomenitul crepuscul al imaginaţiei, voi examina cu celălat chestiunea supusă anchetei. Is... iste... isteri... Dar haideţi să facem noi un mic efort, doar pentru a nu-i da satisfacţie colaboratorului care, ieşind îmbujorat din sediul CNSAS, a rostit întîia oară cuvîntul. Un cuvînt pe care gîndirea leneşă a jurnalistului l-a preluat de-a gata, multiplicîndu-l în vorbă şi scris şi instaurîndu-l drept brand al chestiunii. Haideţi să ne imaginăm CNSAS-ul ca pe un fel de sweatshop (sînt sigur că se transpiră mult acolo) în care se lipesc etichete dezonorante pe căptuşeala de firmă a împricinaţilor. Şi haideţi să nu mai discutăm problema în termenii pe care ni impun ei - colaboratorii -, şi să căutăm un nou cuvînt, la fel de bine-simţit. Să zicem: isterÿe.

Spre deosebire de vechiul termen, ce conţinea o ambiguitate neproductivă şi peÿorativă (cine sînt east-ericii? cei care văd securÿşti şi colaboratorÿ peste tot? dar asta e paranoia! cei care spun că altele erau vremurile iar ei erau alţi oameni? păi, asta e schizofrenie! cei care spun că şi-au slujÿt ţara? asta e megalomanie!), aşadar, spre deosebire de ister... hm!, isterÿa mea e dătătoare de speranţe.

Voi începe cu un scurt istoric al isterÿei mele. La început, am manifestat doar reacţii de aversÿune faţă de unii dintre cei dovediţi ulterior ca turnătorÿ. Mă irÿtau (pînă la a-mi da presimţirÿ) verbiajul belicos al lui Carol Sebastian (Sebeszteyn), mătuşeala culturală (ah! Ferdydurke) a Monei Muscă, ÿehovismul mediatic al unor Dan Ciachir ori Iustin Marchiş. Pe Sorin Antohi îl vedeam rar şi, deşi spunea cam aceleaşi lucruri ca ceilalţi moralÿşti TV, îi savuram accentul de Iassy.

Acestea au fost, ca să zic aşa, primele sÿmptome. Dar lucrurile s-au agravat între timp. Acum, isterÿa mea îşi doreşte mai mult, ţinteşte departe şi turează la maxim motoarele imaginatsÿei. Isterÿa mea ar dori să vadă prăbuşindu-se întregul edificiu al intelighentsÿei, jurnalisticÿ şi politichÿei noastre moralizatoare. Ar dori să fie descoperite dosarele de Securÿtate ale tuturor inşilor lipsiţi de imaginaţie, din pricina cărora nu mai putem vorbi normal. Ale tuturor celor care aleargă de la un studio TV la altul, doar ca să prindă pauzele dintre reprizele de publicitate, şi doar pentru a-şi promova propriul ego. În Românÿa isterÿiei mele, securiştÿ cer azil politic în (Ay!) Cuba, iar colaboratorÿ lor apar la TV cu chipul în blur şi doar ca să prezinte starea vremÿ. În Românÿa asta, scriitorÿ nu mai scriu editoriale ci, pentru bani, cărţi poliţiste. Şi răspund numai la anchetele din Supliment în care-s întrebaţi despre prima iubire şi jucăriile de altădată.

David Berman. avanpremieră

După ce-au plecat, hoţii au lăsat la locul faptei o pentagramă
desenată pe podea cu bandă izolatoare.
Peste o carte de telefoane deschisă cineva se masturbase
imaginîndu-şi orgii municipale
desfăşurîndu-se pe ecranul cenuşiu al calculatorului.
A zis ceva de “brutarul copil” -
asta fiind un fel de profeţie sau entitate din Chicago.
Încă tulburat de dimensiunile mingilor de softball,
de-abia întors de la şedinţa membrilor asociaţiei “Oameni împotriva Iubirii”,
am cumpărat şampanie, nişte flori sălbatice de plastic şi un exemplar din
“Satana îşi caută nevastă. Relatată de un martor ocular” a lui Charles Lamb,
am închiriat o maşină.
Toate astea pentru educatoarea ai cărei sîni
aruncă umbre peste cei inocenţi.

pink punkpink punk 1

Burhezul neliniştitor: Stai să-ţi povestesc ce-am văzut aseară pe Discovery!
Punkistul iluminat: Of, dragule, nu ştii că nu-i frumos să povesteşti ce-ai văzut la televizor?
***
Burghezul neliniştitor citea şi el. Cel mai mult i-a plăcut Răţuşca cea urîtă a lui Andersen. După ce-a citit asta, a avut o adevărată revelaţie: s-a dus să-i ceară o lingură de ulei vecinului său, Punkistul iluminat.
- Pentru candelă, i-a explicat Burghezul neliniştitor vecinului.
- Aha, înţeleg! a exclamat Punkistul înţelegînd totul.

c.a. 01

una din cele mai faine chestii făcute în ultima vreme, singura conformă programului de provocare a stuporii. la timişoara, un covor de carte în p-ţa operei, după o idee de tajo. eu, leac şi sorin neamţu am fost mai degrabă salahori. dar asortaţi cu anonimatul programului iniţial.

pink punkpink punk

Se spune că, într-o zi, punkistul iluminat se plimba prin muzeul de artă. Exact în acelaşi timp, acelaşi lucru îl făcea şi burghezul neliniştitor. S-au întîlnit pînă la urmă în faţa unui Caravaggio minuscul.
- Cool! a o oftat burghezul neliniştitor privind cu coada ochiului către punkist.
- Marfă! a exclamat şi punkistul iluminat, în ochi cu o sticlire nebună.

humble plates

If there's ever a problem, I film it and it's no longer a problem. It's a film
- Andy Warhol

apă de gură. a se clăti după golire 2

Cărtărescu, în Jurnalul naţional:
"Am dat de o tableta a unui baiat tanar din Arad, in care scria ca-l enervez. De ce? Fiindca public in Jurnalul National s-apoi imi adun articolele in carti. Asa ceva n-ar trebui sa faca un scriitor, dupa parerea lui. Eminescu si Caragiale, nu ca m-as compara cu ei, n-ar fi trebuit sa scrie in presa, ci sa manance scanduri. De altfel, si ei ii enervau pe destui la vremea lor."
E mişto că mă face băiat tînăr. Putea să mă facă mucos. Mucos şi nevrotic.
Oricum, de ce nu se compară cu Cehov?
Sau cu Becket?

10 FUMIGAŢII PENTRU LITERATURĂ

1. Fiţi creativi. Creativitatea e cea mai eficientă şi onorantă formă de subversiune.
2. Creaţi o stare de ameninţare impersonală. Neliniştea va obliga criticii, publicul, editorii să caute soluţii.
3. Deconspiraţi orice compromis. Ţineţi o evidenţă strictă a acestora. Propuneţi publicarea, o dată la 5 ani, a unui dicţionar al autorilor compromişi. Nu ezitaţi să vă autoincludeţi.
4. Interziceţi cuvintele: avangardă, generaţie, tradiţie. Sînt gregare, lipsite de valoare euristică şi încurajează perspectiva istorică.
5. Nu alcătuiţi topuri sau liste de autori: e un exerciţiu de autoritate cu totul blamabil. Nu comentaţi aceste topuri. Nu citaţi nume de autori contemporani. Criticii vor face întotdeauna conexiuni inadecvate.
6. Nu acordaţi exemplare gratuite criticilor literari. Efortul financiar la care îi veţi obliga va duce pînă la urmă la o minimă responsabilizare a actului critic.
7. Propuneţi un moratoriu de cel puţin 5 ani tuturor premiilor literare. Veţi fi feriţi de ispită o bună bucată de vreme. Supuneţi juraţii unui test grilă din conţinutul operelor nominalizate.
8. Nu vă măsuraţi valoarea în funcţie de oamenii importanţi pe care-i cunoaşteţi. Gloria nu este contagioasă.
9. Impuneţi-vă textele. Folosiţi mijloace de publicare alternative, adoptaţi cel puţin 3 pseudonime, publicaţi-vă cărţile la edituri diferite, obligaţi-le să păstreze discreţia.
10. Subestimarea este obligatorie. Dar nu de dragul modestiei. Nu vă prefaceţi că nu ştiţi ceea ce ştiţi.

apă de gură. a se clăti după golire 1

Chiar şi în productiile ei mai mediocre, poezia noastră îşi păstrează cel mai adesea strălucirea. Să fie aici un mister al liricităţii noastre funciare? Ioan BUDUCA, în Ziua

Luminiţa Marcu m-a "ras" pur şi simplu, într-o cronică fără cap şi coadă, în care-şi dă singură cu stângu-n dreptul. Aştept cu nerăbdare să scrie Iovănel, Terian, Teodora Dumitru, Manasia, Chivu sau Ciotloş.

Claudiu Komartin, în Egophobia, nr. 9-10

sam lipsyte. o teorie a artistului

Să presupunem trei copilaşi pe o plajă. Să presupunem că stau pe-un cearşaf întins pe nisip şi colorează nişte cărţi de colorat. Primul copil întinde febril culoarea, se agită, umbreşte, însă doar în interiorul liniilor ce conturează forma: o cochilie, un far. Cel de-al doilea copil, surd la orice comandament exterior, trece cu creionul peste linii, trasează altele, găseşte forme în interiorul formelor, scoate la iveală un fel de sălbăticie pînă atunci invizibilă. Al treilea copil, o fetiţă, nu colorează deloc. E distrasă de moliciunea creionului, de senzaţia că acesta s-ar putea topi sub dogoarea soarelui. Se joacă cu el printre degete, încearcă să-i înţeleagă proprietăţile. Trei puşti. Întrebarea e: care dintre ei e artistul? Să fie cel care ia lucrurile aşa cum sînt, cel care încearcă să smulgă lumină din limitare? Să fie cel care trece de partea cealaltă? Sau poate că-i cel de-al treilea, cel care nu face altceva decît să contemple unealta pe care-o ţine în mînă? Desigur, nici un răspuns nu-i adevărat. A existat un copil, o fetiţă, ea era artistul, dar a murit înecată în mare cu cîteva zile în urmă. Ceilalţi copii sînt nişte ticăloşi, pîngăritori ai armoniei, violatori de suflete. Deocamdată continuă să coloreze, sau să nu coloreze, să se concentreze asupra infinitei risipe a atomilor. Nu se văd decît pe ei înşişi. Marea îşi sparge valurile de ţărm. Soarele scoate un sunet. Fluxul aduce la mal cadavrul fetiţei înecate, prins în ghirlande de frunze ce seamănă cu nişte bancnote mototolite. Nimeni nu-şi făcuse speranţe prea mari.