Să presupunem trei copilaşi pe o plajă. Să presupunem că stau pe-un cearşaf întins pe nisip şi colorează nişte cărţi de colorat. Primul copil întinde febril culoarea, se agită, umbreşte, însă doar în interiorul liniilor ce conturează forma: o cochilie, un far. Cel de-al doilea copil, surd la orice comandament exterior, trece cu creionul peste linii, trasează altele, găseşte forme în interiorul formelor, scoate la iveală un fel de sălbăticie pînă atunci invizibilă. Al treilea copil, o fetiţă, nu colorează deloc. E distrasă de moliciunea creionului, de senzaţia că acesta s-ar putea topi sub dogoarea soarelui. Se joacă cu el printre degete, încearcă să-i înţeleagă proprietăţile. Trei puşti. Întrebarea e: care dintre ei e artistul? Să fie cel care ia lucrurile aşa cum sînt, cel care încearcă să smulgă lumină din limitare? Să fie cel care trece de partea cealaltă? Sau poate că-i cel de-al treilea, cel care nu face altceva decît să contemple unealta pe care-o ţine în mînă? Desigur, nici un răspuns nu-i adevărat. A existat un copil, o fetiţă, ea era artistul, dar a murit înecată în mare cu cîteva zile în urmă. Ceilalţi copii sînt nişte ticăloşi, pîngăritori ai armoniei, violatori de suflete. Deocamdată continuă să coloreze, sau să nu coloreze, să se concentreze asupra infinitei risipe a atomilor. Nu se văd decît pe ei înşişi. Marea îşi sparge valurile de ţărm. Soarele scoate un sunet. Fluxul aduce la mal cadavrul fetiţei înecate, prins în ghirlande de frunze ce seamănă cu nişte bancnote mototolite. Nimeni nu-şi făcuse speranţe prea mari.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu