radioplictisitor

radioplictisitor se muta aici.
cu citeva mici retusuri.

cum să nu scrii un articol

Am uitat cum e cu Săgeata Albastră. Cîţi oameni încap în ea? E cu locuri scrise pe bilet? Se vînd bilete peste capacitate? Şi ce te faci dacă urcă o tanti-n etate? Te ridici şi-i cedezi locul? Nici o problemă, doamnă, eu nu merg decît pînă la Salonta. Dumneavostră? Călătoriţi departe? Probabil că da. Aveţi în braţe o carte. O carte aşaaaa de groaaaasă... E clar că mergeţi departe cu ea. E greu de citit aşa ceva. E greu şi de scris. Dar atrage atenţia. Eu nu prea citesc pe tren. Poate nişte ziare. Am rău de mişcare, mă plimb pe culoare, mai cobor în gare, mai trag o ţigare. Şi mă uit pe fereastră. Odată, din Săgeata Albastră am văzut căprioare. Multe-multe. Dar ce contează cîteva căprioare, eu caut realitatea, asta mă doare. Din tren se văd foarte bine anii 80. Căile Ferate Române sînt foarte optzeciste. Mie aşa mi se pare, că-i tot o treabă de acomodare. Un prieten m-a învăţat cum să mă uit pe fereastră. Cică să fiu atent la muşte. Cum bîzîie ele din aripioare, pe fundal de răzoare cu soare ori peste clădiri de abatoare. Poţi spune: e şi asta o muncă de interpretare. Mă şi gîndesc: cum ar fi să închizi o muscă într-un binoclu? Tare cred c-ar începe să-ţi pută totul. Şi-atunci, ce să faci? Să striveşti biata creatură cu ziarul? Ce-o să zică lumea? Că eşti crud şi n-ai simţăminte. Că i-ai scos la iveală măruntaiele de exhibiţionist ce eşti. Dar ce ne facem, doamnă, dacă musca vi se aşază pe coc? Ne facem că n-o vedem, n-o auzim? Ne dăm coate şi ne hlizim? Şi dacă sărmanul dobitoc se face în păr ghemotoc? Atragem frumos atenţia: doamnă, se pun muştele pe dumneavoastră, mai mişcaţi din cînd în cînd cîte ceva. Dar cine eşti dumneata? Cum cine sînt, doamnă? Adineauri v-am cedat locul! Adică cum, tinere, eu stau pe locul dumitale? De mai bine de cîteva lanuri cu cereale, plus un deal şi o vale. Dar nu vă faceţi probleme, staţi bine acolo unde staţi. Atunci, cum îţi permiţi să mă pocneşti în cap cu ziarul? Dar, ce-aţi vrea, doamnă, să vă lovesc cu dicţionarul? Obraznicule, sînt sigură că nici măcar n-ai bilet. Vai, doamnă, dar eu nu obişnuiesc să călătoresc cu naşul. Ba, dimpotrivă: eu decontez! Sînt invitat undeva să conferenţiez. Aha, am înţeles. Aşa sînteţi toţi: vă daţi anarhişti, dar vreţi la clasa-ntîi, cu acceleratul. Şi, pe urmă, să vă plătească statul. Aveţi dreptate, doamnă, îmi cer iertare, aveţi dreptate. Păi, vezi că se poate? Ia, vino un pic mai aproape! Unde ziceai că cobori? Ehe, dar e cale lungă pînă acolo. Nu se ajunge cu una cu două. Ai să oboseşti, fără îndoială. Hai, că te ţin eu în poală.
(va urma)

david berman: farmecul lui 5.30

E-o zi prea frumoasă ca să citeşti un roman cu acţiunea plasată în Anglia.

Sîntem în marja de cîţiva inci a distanţei perfecte faţă de soare,
cerul e de mure cu frişcă
iar vîntul e cald ca aerul dintr-o anvelopă.
Pînă şi pietrele de mormînt
par gata să se ridice şi să spună: “Bună! Numele meu e...”

Mi-e deja bine că stau pe verandă,
cu gîndul la Kermit Roosevelt,
urmărind cu privirea o furnică
ori plimbîndu-mă prin curte la ureche cu un telefon fără fir
ca să aflu că ea o să ajungă pe seară.

Într-o zi ca asta, ceea ce pare o nenorocire îndepărtată
se dovedeşte a fi ceva cu putinţă de atins, iar prelatele şi anostele telefoane
de curtoazie sînt altfel apreciate
în vreme OK-uri accidentale răsună în curtea din spate.


În dimineaţa asta am descoperit tuşele roşiatice din cola
atunci cînd am ridicat paharul în lumină
şi am mai găsit şi o lanternă fiţoasă într-o canadiană
pe care-o puneam deoparte pentru la iarnă.

Toate astea mă duc cu gîndul la momentul în care, după ce-ai şofat o vreme,
îţi dai ochelarii de soare jos de pe nas ca să-ţi dai imediat seama că
nu-i chiar aşa de tîrziu şi că-i încă lumină afară.

Cred că ştii ce vreau să spun,

e genul de camaraderie ce se iscă acum în oraş, prin locuri
publice. Nu vei auzi, repetate la nesfîrşit, cuvintele “dramaturgie” sau “astăzi inspecţie”.
Sîntem prea ocupaţi să ne-avem ca la cataramă.

Mi se pare că regulile sînt înlăuntrul regiunilor şi că regiunile se află în reguli,
e tare bine să spui asta, e-o chestie de care-s aproape sigur că-i adevărată, aşa cum
stau afară în soare.

Apoi s-o repet, înconjurat de prieteni, cu vocea pătrunzătoare
a unui senator de secol nouăsprezece, doar ca să ne amuzăm.

Pe scările tribunalului stă un tip timid ţinînd deasupra capului
o pancartă pe care scrie “Păi, mie-mi cam plăcea Reagan”. Tipul întoarce capul după o
fată frumoasă care trece pe acolo, ţinînd lîngă obrazul îmbujorat
o sticlă tocmai scoasă de la gheaţă.

Îmi zîmbeşte iar eu mă las purtat de închipuire, o văd ieşind în oraş
ca să-şi cumpere o loţiune de la drogherie.
Cînd ar ajunge acasă, s-ar unge cu mare grijă înainte de a trece-n
salon ca să asculte discuri din ’78, bînd un gin tonic
lîngă altarul domestic închinat lui James Madison.

Într-un oraş de dimensiunile astea, n-ar fi imposibil să fiu invitat
să rămîn peste noapte.

De fapt, hai să punem un pariu:

Cîndva, în viitor, îmi voi aduce aminte de ziua de azi. Pun pariu
că-mi voi aminti cum m-am plimbat prin parc la cinci şi jumătate,
ora mea favorită, apoi cum am găsit pe o bancă două halbe
pline cu bere proaspătă şi rece.

Şi-mi voi aminti cum prietenul meu Chip a apărut şi el
cu o mască de baseball atîrnîndu-i la brîu şi cum am spus

mă bucur că te văd, stai jos, ia o bere, ce mai faci,
şi cum m-a privit şi el, cu soarele reflectîndu-i-se în lentilele de contact
şi cum mi-a spus, excelent, tu ce mai faci

muzică pentru cadre medii

una din melodiile mele preferate. mountain goats (adică john darnielle) cîntă No children

apă de gură. a se clăti după golire 5

urmanov în supliment:
„Eu simt un mare dezgust pentru lumea literara, cap-coada. Dezgust pentru viclenia si mizeria si tot show-ul asta porcesc. Simt dezgust pentru Eminescu – vai, draga, ce-a mai iubit-o el pe Veronica, dar moare de sifilis –, dezgust pentru Nichita Stanescu – marele sensibil, mort ca ultimul alcoolic.”
sigur că da, e uşor să dai de pămînt cu numele morţilor, să foloseşti chestii folclorice din biografia lor şi să te dai scîrbit. e greu însă să te dai scîrbit invocînd numele celor în viaţă, de pildă ale celor care benchetuiesc în fiecare an la ipoteşti, fac juriu şi dau premiu absolventelor de la râşca, LA EGALITATE!
„bisericile sint locasuri ale lui Dumnezeu si, ca urmare, El Insusi hotaraste cine I le ridica. Daca acum Dumnezeu a hotarit sa le construiasca Becali, poate ca e o palma data romanilor pentru halul in care singuri ne-am adus astazi ca natiune”
cînd ai de-a face cu oameni care te pot trage de urechi, e bine să fii prudent, înţelept şi împăciutor. şi să înjuri biserica rusă. http://www.supliment.polirom.ro/images/pdf/097_Iasi.pdf

dar, nu-i aşa, BOR-ul furnizează infrastructura şcolii de la Râşca, fiindcă altfel unde s-ar mai duce în tabără tinerii scriitori să se adape de la izvorul de creativitate? cred că, între scriitorii mireni, doar petru ilieşu ar putea să pună asemenea condiţii la dispoziţia celor însetaţi. aşa că, dormind-cazînd şi mîncînd la mănăstire, scîrbit de lumea literară dar propunînd absolvenţi de şcoală literară care să dinamiteze. cu ce? cu trupuri neîntinate şi absitenţă? fiindcă asta-l scîrbeşte pe urmanov la lumea lit. nu faptul că un juriu acordă premii fără să citească volumele, considerînd pe deasupra că, într-un an, pot exista trei poetese de mare şi exact aceeaşi valoare.