Susan Ludvigson: o să le pară rău mai tîrziu

 






















De-aş putea să-mi iau viaţa de la capăt,
aş ţine un jurnal,
aşa cum mi-am propus pe cînd aveam
nouă ani,
un registru al tuturor nedreptăţilor
pe care le fac adulţii:
tonul acuzator folosit atunci cînd vorbesc,
situaţiile stînjenitoare la care ne supun
în faţa rudelor, ca atunci cînd
a trebuit să mă schimb în costumul de baie
pe bancheta din spate în vreme ce mama
pălăvrăgrea cu un unchi
care trăgea cu ochiul şi mă tachina.
.
Şi, nu-i aşa c-o să le pară rău mai tîrziu,
cînd, după ce eu am fost deja călcată de un camion,
or să citească şi ei:
şi feţele lor se vor întuneca
asemeni după-amiezelor de iarnă.
Însă eu, bineînţeles (dacă aş supravieţui),
aş avea un îndreptar
mereu la îndemînă,
aşa c-aş putea fi părintele perfect
al unor copii strălucind de fericire
ca luminile nordului.
Ar fi ca şi cu poemele despre care speri
că vor fi citite de cineva care ştie
c-au fost scrise pentru el, şi-n care plîngi
lucrurile pe care le-a făcut sau nu le-a făcut,
dorindu-ţi să-ţi mai atingă o dată faţa,
să-ţi legene trupul.
Şi aproape c-auzi ce ţi-ar putea spune,
cu vocea lui adîncă,
rostogolită ca marea,
din nou şi din nou, ca un cîntec

Am regăsit poemul ăsta căutînd altceva. Mi-am adus aminte că aveam îndoieli în privinţa finalului, dar acum nu mai am. De aia îl postez aici, deşi ar trebui să mai revăd traducerea. De original n-am dat însă, probabil c-o fi pe net undeva, dar mi-e lene să caut.

ceva frumos. ceva deosebit

îmi place clipul.
are simplitate.
e interesant şi cum reuşeşte să stoarcă exact doza necesară de sirop din cîntecul lui Cat Powers
care, altfel, mi se pare o cîntăreaţă bună, poate că abuzînd un pic de cover-uri.

aş fi curios să-i văd debutul în film, se pare că nu i-a ieşit din pricina unei alte cantautoare :) , norah jones (brrrr), care a distrus complet un film care promitea, primul al lui wong kar-wai în limba engleză.

cîntecul e şi pe coloana sonoră a lui blueberry nights, se potriveşte parcă destul de bine cu wong kar-wai

HEIL DISNEY: placa poneiului primordial şi ursul carpatin

 


Faza cu poneiul diplomat român la NY îmi aduce aminte de un episod din Seinfeld în care, în subtext, există o mică acuză de antisemitism din partea familiei. Asta fiindcă Seinfeld afirmă în timpul unei mese că i-a dispreţuit întotdeauna pe copiii posesori de ponei. Unul dintre aceşti copii fusese însă şi o mătuşă de-a lui Seinfeld, evreică emigrată din Polonia.

Am descoperit că şi eu sînt posesor de ponei, am unul cu copite magnetice care, după cum se vede, se învîrte pe unica placă, aceeaşi placă, a unui patefon. Pe crupă nu are o svastică ci, mai puţin istoric al religiilor fiind el, un soare pur şi simplu. Dar svastica e un simbol solar, veţi spune. Păi, asta înseamnă c-am găsit poneiul primordial. Iar întoarcerea asta către începutul-începutului, dincolo de Cristian Neagoe, ICR şi Patapievici, mă îndeamnă să duc lucrurile şi mai departe. Dar nu mă mai pot lămuri defel.

Postez însă un fragment a ceva scris prin 2005. Nu spun de cine, fiindcă poneiul nu-i ponei, e urs. Dar ursul ăsta e clar neonazist şi antisemit. Judecaţi şi voi. Celelalte personaje sînt Roboţel, Creionel, Bălănel şi Miaunel.

Roboţel face istorie

- Evrika! Evrika! s-a auzit din biroul lui Roboţel într-o după amiază.
Au rămas cu toţii peste program, au făcut şedinţă.
- Iată-l! a mai urlat Roboţel o dată, desfăcînd planşa. Îi vom spune PNB – produsul naţional brut.
- Brut? s-au mirat toţi, holbîndu-se la ceea ce părea a fi un ursuleţ. Au ridicat apoi privirele întrebătoare.
- Un ursuleţ de pluş cu butoane! le-a explicat Roboţel plin de entuziasm.
- Aha! au exclamat ei. Un ursuleţ cu butoane!
- Patru! a spus Roboţel.
- Patru, au repetat ceilalţi.
- Dacă apeşi pe primul zice: MAMA! a continuat Roboţel.
- MAMA! s-a bucurat Miaunel.
- Pe al doilea, zice: MAMĂ, NU MAI DA!
- Oho! au ţipat la unison ceilalţi.
- Dacă apeşi pe al treilea, ursuleţul merge şi se aşează la coadă la finanţe! a spus repede Roboţel.
- Coooaaadăăă! l-au încurajat prietenii săi.
Aşa că Roboţel a continuat:
- Iar dacă apeşi pe ultimul buton, recită pe de rost manualul de istorie de clasa a IV-a.
- ISTORIE! ISTORIE! ISTORIE! au început să-l aclame cu toţii.

[...]


Biografie III (extras din primul interviu acordat de PNB revistei Star)

- Cu cine votează PNB?
- Cu aceiaşi!
- Naufragiat pe o insulă pustie, ce carte aţi prefera să aveţi cu dumneavoastră?
- Nu o carte, un film, unul de Sergiu Nicolaescu.
- Actorul dumneavoastră preferat?
- Sergiu Nicolaescu tînăr, De Vito copil.
- Credeţi în reîncarnare?
- Mai degrabă în reciclare.
- Dar, dacă totuşi, în cine aţi dori să vă reîncarnaţi?
- În Sergiu Nicolaescu tînăr.
- Cum arată pentru dumneavoastră femeia ideală?
- Aici sau în Spania?

Revedere

- Ghiciţi de cine am dat la salonul de piercing? i-a întrebat într-o zi Miaunel.
- De cine? au sărit toţi.
- De Pătrăţel!
- Ei, nu mai spune! Ce mai face?
- Face bine!
- Adică? a mîrîit Creionel.
- E tatuat peste tot, ras în cap şi neonazist, a răspuns emoţionat Miaunel.
- Pe cine crede el că păcăleşte? a rîs Bălănel.
- Eh! a oftat Miaunel.
- Curvă ordinară! a mîrîit Bălănel.
- Porc fascist!


Vicii de fabricaţie

Au trebuit să-l retragă de pe piaţă pe PNB. Au presupus că de vină a fost piercingul executat de Pătrăţel. Nu puteau fi siguri, însă li s-a adus la cunoştinţă că, dacă apăsai simultan pe butoanele nr. doi şi trei, PNB exclama:
- Heil Disney!

De ce mi se pare Silviu Gherman genial?

Sigur, ne putem lua toate precauţiile de pe lume atunci cînd folosim cuvîntul ăsta. Eu am să-mi iau una singură: mă recunosc martor al unei manifestări de geniu atunci cînd sînt stupefiat. Cînd mă aflu în faţa a ceva nou-nouţ şi nu pot descifra mecanismele care au produs acel nou. Cam asta ar fi.

Am vrut să văd dacă, la trei ani de la întîlnirea mea cu ce scrie Silviu / Leon Wahl, stupoarea a rămas. Mi se pare că da. Pun mai jos cîteva poeme, din cele pe care i le-am publicat pe vremuri in ca şi cum. Mai multe, mult mai multe, pe pagina lui de pe clubliterar.

Aşadar:

establishment

o crapă-te establishment
nu te strica de tot
crapă-te puţin

lasă loc pentru furnicuţe
şi săbii ascuţite
de samurai

establishment
cum să te las întreg
cum să mă privesc în oglindă
dacă tu rămâi întreg?

când te-ai stricat
m-am urzicat
ai prosperat
m-am ofticat

n-are omul linişte cu tine
înţelegi ce vreau să spun?
tu eşti cu woody allen
şi feminismul
eu sunt cu glenn close
şi maoismul

tristeţe foarte foarte rece

din cauza vântului
stâlpii tremură
nisipul acoperă frunzele

din iarbă
ies păianjeni
o conservă goală se rostogoleşte printre pietre

pe cerul albastru trece
mărunt ca un cursor
un avion deturnat

Balada jandarmilor de la Muzeul de Artă

patrulăm trulăm
în jurul muzeului
să apărăm părăm
tablourile

haiku nr.46

numit şi Poemul Desfiinţării

îţi asumi responsabilitatea pentru câinele tău, măi


mengele nu mengele

când eram eu mic m-am bătut cu unul. mi-a dat pumni la ficaţi şi mi-a tras picioare în burtă. chestia s-a terminat indecis, dar eu am zis că de fapt am făcut experimente pe el. şi am notat pe o hârtiuţă: am făcut experimente pe el. acum, când reflectez la vremurile alea tulburi, pot să spun cu mâna pe inimă că într-adevăr, am făcut experimente pe el. am avut şi grup de control, şi ipoteză, şi după o săptămână de diseminare am tras şi o concluzie: concluzia era că am făcut experimente pe el.

Andrei Corbea-Hoisie - turnatoria strict privata

"În legătură cu istoria vieţii mele un răspuns", asa se intittuleaza, cam lacramos, un material publicat de Andrei Corbea-Hoisie in ultimul numar (disponibil pe net) al Observatorului Cultural.

Scandalul din jurul expozitiei ICR New York si prestatiei lui Cristian Neagoe (de scriitor, artist si iubit) a facut aproape uitat precedentul zbucium: cel provocat de scrisoarea stupefiata a Hertei Muller, scrisoare dublata de mesajul cel putin ingrijorat al lui Richard Wagner. Ambele vizind prezenta a doi turnatori la o manifestare girata de ICR in Germania, manifestare la care prezente principale faceau Sorin Antohi si Andrei Corbea-Hoisie. Colaboratori dovediti ai Securitatii, ultimul ambasador la Viena, demisionar in urma dezvaluirilor. Si pasibil de pedeapsa penala, din cite stiu eu, pentru fals in declaratii.

In fine, istorie veche. Ce e un pic mai nou in aceasta chestiune este mutarea accentului, in chestiunea culpei colaborarii, dinspre o responsabilitate morala publica, inspre o drama strict privata. Spune Andrei Corbea-Hoisie: "am demisionat din funcţia pe care la acea dată o deţineam ca ambasador al României în Austria, pentru ca problemele mele private să nu apese asupra reprezentării diplomatice a ţării". Iar, ceva mai incolo: "un verdict pe care îl consideram arbitrar şi nedrept mă va expune pe mine, dar mai ales familia mea, unei agresiuni mediatice şi mai brutale."

Cu alte cuvinte, nu faptul ca Securitatea avea un ambasador intr-o capitala importanta ar fi intinat reprezentarea diplomatica a tarii, ci faptul ca acest colaborator a fost deconspirat. Si, desigur, ceea ce era de salvat, nu era onoarea, de pilda- prin cainta publica, ci linistea familiala, cuibusorul strict privat.

Ceea ce m-a indignat la culme. De parcă, daca e sa privim catre partea, totusi, adversa multa vreme domnului Corbea- Hoisie, adica spre cei care au avut de suferit in vremea comunismului, ar trebui sa identificam istorii strict private. De parca arestul, tortura, moartea, ori macar frica si foamea ar fi experiente care ne privesc pe fiecare in plan personal. Desigur ca, pina la urma-urmelor, asa si este, insa societatea nu functioneaza avind reper absolutul. Legile ar fi inutile si inaplicabile, daca ar fi asa.

Pe urma, domnul Corbea-Hoisie incearca sa invoce cazul lui Eginald Schlattner, care si-a recunoscut public vina de a fi colaborat. Neluind in seama faptul ca romancierul german din Sibiu n-a fost deconspirat ci a recunoscut public , Corbea-Hoisie invoca intelegerea de care au dat dovada confratii intelectuali in acest caz, cu "infinite nuante". Nuante pe care, probabil, le-ar dori subliniate si in cazul sau. Desigur, exista nuante in spatele oricarei faradelegi, furtul unei biciclete poate fi romantic, o piine se fura de foame, iar un milion din spirit de aventura. Insa cred ca, daca ar fi sa pledeze in astfel de spete, domnul Andrei Corbea-Hoisie n-ar invoca asemenea circumstante infinit nuantate.

La final: poate nu m-as fi intins asa de mult cu aceasta poveste, insa o postare la subsolul textului lui Andrei Corbea din Observator Cultural, postare scrisa de dimineata devreme, dar care n-a fost moderat nici la aceasta ora, si-a facut loc incet incet in mintea mea.