Extrem: hai să zicem că scăpăm de maimuţăreala sino-japoneză?

Zilele trecute mi-a povestit un prieten despre vizita lui în Toscana. Cu tristeţe, i-am povestit şi eu Nataliei despre Toscana . De ce cu tristeţe? Fiindcă, deşi entuziasmat, prietenul meu înfăţişa experienţa ca pe una desăvîrşit controlată, programată, predictibilă. Cel puţin eu aşa înţelegeam, pe măsură ce el îmi povestea despre vizitele în grup pe la podgorii şi crame, în autobuze pline de japonezi, cu gazde rutinate şi plictisite. Ofta amintindu-şi de peisajul Toscanei, de vilele ei minunate, de vii şi livezi, de lumina cu totul specială. Oftam şi eu povestindu-i Nataliei şi închipuindu-ne că chestiile astea se fac, dacă nu într-o decapotabilă, atunci pe bicicletă sau scuter.


Iar în timpul ăsta, la TCM se dădea un film cu James Caan. Nu ştiu de ce, dar mi s-a părut că, în road movie-ul ăsta, personajele călătoresc imagininîndu-şi că-s urmărite de extratereştri.

Nu era aşa dar, oricum, mi-am dat seama. Cum oare vom scăpa de cozile la urcarea în tour Effeil? De mulţimile de chinezi prosperi şi bine organizaţi? Cîtă vreme ne vom mai chinui încercînd să ne zgîndărim sau flatăm o sensibilitate uzată de abuziva frecventare prealabilă a acestor locuri comune? (Fie că e vorba de tablouri, clădiri, mîncăruri sau muzică). Cum vor arăta excursiile Nataliei şi Cătălinei? Fiindcă ele presimt deja ceva. Anul ăsta am ajuns în Albania la cererea lor, tocmai ca să nu dăm de grupuri organizate. Dar şi acolo, ca şi în Muntenegru, vor veni ruşii şi vor pune lucrurile la punct. Ruşii sau alţii.

Cred că, aşa cum, măcar pentru a se lăsa filmaţi, nişte solitari se prefac rătăciţi în condiţii extreme şi supravieţuitori, tot aşa fetele mele vor practica, alături de mulţi alţii în viitorul apropiat, un turism al lui hai să zicem că. Hai să zicem că ne grăbim să ajungem dintr-un loc în altul pentru că am dat o spargere şi sîntem urmăriţi. Hai să zicem că nu plecăm o lună din Napoli pentru că sîntem asasini plătiţi şi avem un procuror de împuşcat. Hai să nu umblăm pe străzile Parisului cu harta hot spoturilor culturale în mînă, ci să luăm la întîmplare un parizian şi să-l urmărim, pas cu pas, vreme de două săptămîni, să-i facem poze, să-l şantajăm. Desigur, aşa cum orice loc pierdut în lume va fi pînă la urmă invadat, tot aşa se vor găsi agenţii care sa-ţi pună la dispoziţie un sac de bani falşi (sau, contra cost, o maşină decapotabilă, o autostradă pustie şi un sac bani adevăraţi) şi un parizian vicios. Am văzut mai demult un film cu aşa ceva. Dar, pînă atunci, poate n-o să ne plictisim.

Heavy-heavy metal: Ion Iliescu face abuz de ghilimele

Încep să adun în arhivă.

Astăzi îl avem sub lupa Agenţiei pentru Monitorizarea Abuzului de Ghilimele pe nimeni altul decît Ion Iliescu. Trecem cu vederea, poate prea uşor, o virgulă între subiect şi predicat (Bancul pe care l-ati prezentat, nu e rau !), fiindcă n-avem resursele necesare pentru a monitoriza aşa ceva. Trecem direct la:

Olimpiada de la Beijing ne-a oferit noi satisfactii, dar si dezamagiri. Regret, mai ales „insuccesul” fetelor de la canotaj la 8+1, desi raman redutabile, ca si cel al handbalistelor in meciul cu echipa Norvegiei .

Ce-o fi oare "insuccesul"? un succes ruşinos? un insucces glorios? ceva aşa şi aşa? haideţi să ne informăm.

In schimb, mi-a produs o mare satisfactie succesul Cristinei Dita -Tomescu ( implicit al sotului, antrenorul Tomescu) la proba „regina” a atletismului – maraton 42,195 Km.

aici, parcă înţelegem precauţiile lui Ion Iliescu în a rosti cu toată gura o titulatură monarhică.

“Sindromul de mare putere” actioneaza ca un “drog” si acesta nu este valabil doar pentru rusi.

cînd zice de sindrom, Ion Iliescu vrea să ne facă să credem că citează dintr-un volum fundamental de geopolitică. să-l credem? dar drogul nu e drog? ce e de fapt? o metaforă? ceva în genul "beţiei de putere"? sau "beţiei" de putere? cum e? "drogul" beţiei de "putere"? sau: "drogul beţiei" de putere? ori, mai bine, drogul beţiei "de" putere.

La final, Agenţia pentru Monitorizarea Abuzului de Puncte Puncte muşcă un pic curul singurilor şi dragilor anticari din Arad. Ceva din categoria "nu mă pot abţine". sau: nu mă pot "abţine". ba nu: mă "pot" abţine. Aşa.



Şi încă ceva. Un cîntec plin de cuvinte. Fără nici un fel de ghilimele. Deşi, în tot ce face John Darnielle poţi arunca liniştit cu ghilimele.

România: o ţară de ţărani

M-am gîndit să nu mai parazitez alte onorabile bloguri şi să-mi las rîndurile să zboare mai mult pe-aci. Un post al textierului mi-a provocat luciditatea, însă am să-mi permit să-mi las şirul gîndurilor să se desfăşoare aici. Mai întîi, un motto pentru titlul "o ţară de ţărani":

Un localnic de numai 20 de ani, “copil de bani gata” cum este cunoscut în zonă, a trecut cu bolidul său, un BMW X5, peste doi turişti aflaţi la plajă, la câţiva metri de Obelisc.

Care sînt simptomele ţărăniei române de azi? Mai noua inadecvare şi mai vechea făloşenie. V-aţi întrebat vreodată: de ce e aşa de mîndru ciobanul de brînza sa? Dar ardeleanul de pălinca lui? Oare ce-ar trebui să facă? Nu stau brînza şi pălinca în natura lucrului său? Oare faptul că sînt bune pur şi simplu, nu extraordinare, nu rezultatul unei trude de rafinare, e suficient motiv de orgoliu? Mie mi se pare că nu.

Dar referinţa la tradiţii a unor mărci, tot alimentare - Napolact: ca odinioară, cu personaje fake ca-n Sadoveanu, sau Pate Sibiu cu ambalajul easy peal, locul conservat în care tradiţia se păstrează cel mai bine, învelită într-un ştergar cu logo, toate astea cum vi se par? Probabil vînd, n-am date.

Însă ne putem sprijini pe asemenea experienţe publicitare atunci cînd ne gîndim la un brand al unei "ţări de ţărani"? Fiindcă mie mi se pare că asemenea referiri la tradiţie, la natura curată din vechime şi din copilăriile noastre la ţară nu fac decît să conforteze ipocrizia consumatorului român. Un consumator suferind de inadecvare şi, ca atare, halucinînd :) trecutul. Găsiţi-mi 5 restaurante în Ro în care să poţi mînca ciorbă de lobodă şi-o să-i cred pe românii care cred cu sinceritate în păstrarea tradiţiei culinare, atîta cît, nu prea multă, e.

Dacă însă putem admite că, profitînd de ipocrizie şi făţăreală, asemenea campanii cu ţărani cuminţi şi evlavioşi prind bine unui brand alimentar local, putem oare extinde experienţa pînă într-acolo încît să propunem constuirea unei strategii de brand de naţiune în jurul realităţii "România: o ţară de ţărani". E bine să pornim de la o realitate. De fapt, e singura cale. Dar care ţărani?

Ultima oră. Senzaţional: Ion Iliescu ia apărarea ICR-ului *

Valentin Stan se căieşte. Gâdea încearcă să cadă la pace. Oferta lui, o excursie cu clasa medie într-un Disneyland vandalizat. Mai multe detalii, aici.









bineînţeles că nu-i nimic adevărat. însă, pentru că 50% dintre vizitatorii acestui blog nu rămîn pe el mai mult de 30 de secunde, am nevoie de un prim titlu incitant.

pentru că farmecul glumelor slabe este uneori irezistibil

 

Pentru că apucasem să promit, e drept cu jumătate de gură.
Iar ca supliment, un text scris acum vreo doi ani parcă, plin de igreci.

In Romanya isteryiei mele, securisty cer azil politic in (Ay!) Cuba

Voi incepe cu un scurt istoric al isteryei mele. La inceput, am manifestat doar reactii de aversyune fata de unii dintre cei dovediti ulterior ca turnatory. Ma irytau (pina la a-mi da presimtiry) verbiajul belicos al lui Carol Sebastian (Sebeszteyn), matuseala culturala (ah! Ferdydurke) a Monei Musca, yehovismul mediatic al unor Dan Ciachir ori Iustin Marchis. Pe Sorin Antohi il vedeam rar si, desi spunea cam aceleasi lucruri precum ceilalti moralysti TV, ii savuram accentul de Iassy.

Acestea au fost, ca sa zic asa, primele symptome. Dar lucrurile s-au agravat intre timp. Acum, isterya mea isi doreste mai mult, tinteste departe si tureaza la maximum motoarele imaginatsyei. Isterya mea ar dori sa vada prabusindu-se intregul edificiu al intelighentsyei, jurnalisticy si politichyei noastre moralizatoare.
textul integral aici