Susan Ludvigson: o să le pară rău mai tîrziu

 






















De-aş putea să-mi iau viaţa de la capăt,
aş ţine un jurnal,
aşa cum mi-am propus pe cînd aveam
nouă ani,
un registru al tuturor nedreptăţilor
pe care le fac adulţii:
tonul acuzator folosit atunci cînd vorbesc,
situaţiile stînjenitoare la care ne supun
în faţa rudelor, ca atunci cînd
a trebuit să mă schimb în costumul de baie
pe bancheta din spate în vreme ce mama
pălăvrăgrea cu un unchi
care trăgea cu ochiul şi mă tachina.
.
Şi, nu-i aşa c-o să le pară rău mai tîrziu,
cînd, după ce eu am fost deja călcată de un camion,
or să citească şi ei:
şi feţele lor se vor întuneca
asemeni după-amiezelor de iarnă.
Însă eu, bineînţeles (dacă aş supravieţui),
aş avea un îndreptar
mereu la îndemînă,
aşa c-aş putea fi părintele perfect
al unor copii strălucind de fericire
ca luminile nordului.
Ar fi ca şi cu poemele despre care speri
că vor fi citite de cineva care ştie
c-au fost scrise pentru el, şi-n care plîngi
lucrurile pe care le-a făcut sau nu le-a făcut,
dorindu-ţi să-ţi mai atingă o dată faţa,
să-ţi legene trupul.
Şi aproape c-auzi ce ţi-ar putea spune,
cu vocea lui adîncă,
rostogolită ca marea,
din nou şi din nou, ca un cîntec

Am regăsit poemul ăsta căutînd altceva. Mi-am adus aminte că aveam îndoieli în privinţa finalului, dar acum nu mai am. De aia îl postez aici, deşi ar trebui să mai revăd traducerea. De original n-am dat însă, probabil c-o fi pe net undeva, dar mi-e lene să caut.